Valentin, fantoma derbyului

Tudorel Stoica reia tema recunoştinţei pentru fiul lui Ceauşescu. O ştim pe de rost

Au trecut aproape 20 de ani, dar mereu se întîmplă la fel. În ajunul fiecărui derby Dinamo-Steaua, se desfăşoară un ritual. Identic pînă la detalii. Obsesiv. […]

Tudorel Stoica reia tema recunoştinţei pentru fiul lui Ceauşescu. O ştim pe de rost

Au trecut aproape 20 de ani, dar mereu se întîmplă la fel. În ajunul fiecărui derby Dinamo-Steaua, se desfăşoară un ritual. Identic pînă la detalii. Obsesiv. Moaştele amintirilor unui personaj aflat bine mersi în viaţă sînt fluturate prin faţa ochilor curioşilor. Vorbesc cei care l-au avut protector şi cuvîntează cu veneraţie despre el. Ca despre un sfînt. Sfîntul Valentin. Nu cel cu inimioarele roz din marţipan. Nu, sfîntul Valentin Ceauşescu.

Fizicianul atomist trimis de întîiul tovarăş al patriei, tovarăşul tată, să studieze la Oxford. Valentin, omul de omenie, cel mai cinstit dintre comunişti şi cel mai discret dintre capitalişti. Prinţul dinaintea Prinţişorului şi Zoicăi. Valentin cel drept, cel harnic, cel înţelept. Stelist între steliştii neamului, războinic al luminii înaintea războinicilor luminii. Valentin care s-a luptat cu războinicii întunericului, securiştii de la Dinamo. Şi i-a învins! Ave!

Steliştii şi dinamoviştii de azi, tinerii şi puştii care nu au gustat deliciile acelei epoci, pot crede toate poveştile cusute cu aţă roş-albastră sau alb-roşie. Mai ales dacă sînt spuse cu farmec. Şi dacă provin de la oameni care au jucat atunci. Tudorel Stoica e unul dintre ei şi nu unul oarecare. Tudorel Stoica s-a calificat ca fotbalist foarte bun şi purtător al banderolei de căpitan al Stelei în campania victorioasă din Cupa Campionilor. Minus finala de la Sevilla, pe motiv de suspendare. La fel ca Marius Lăcătuş ori Helmuth Duckadam, la fel ca alţi martori şi alţi autori ai acelui succes unic, Tudorel îi poartă lui Valentin o recunoştinţă vecină cu idolatria.

E dreptul lor să-şi închipuie că Steaua nu ar fi avut aceeaşi strălucire fără protectoratul valentinian. Pare ciudat, fiindcă Steaua acelor ani era cu adevărat o mare echipă. De a cărei imagine profita de fapt fiul cel mare al lui Nicolae Ceauşescu. Steaua era jucăria lui scumpă şi, pentru că se întîmpla să fie un băiat cuminte, n-o strica. Steaua era nu numai o foarte, foarte mare echipă în România. Era şi echipa protejată de familia Ceauşescu. Toţi ştiau asta şi nu era nevoie de ordine. Drepţi, joacă Steaua! Totul se subînţelegea în epoca celor două ore de program la TVR. De partea celaltă, Dinamo nu-şi dezlipea o secundă blazonul de echipă a Internelor. A Securităţii. Prin dosare şi alte instrumente consacrate, Dinamo comandase România fotbalistică pînă cînd Valentin şi-a descoperit pasiunea microbistică. La sfîrşitul anilor ’80, situaţia contrabalansase. Steaua, prin Ilie Ceauşescu şi Valentin, făcea legea. Dinamo, prin Postelnicu şi camarila, încerca să ţină pasul dictaturii în fotbal, fără să-l deranjeze prea tare pe secretarul general. Care nu era nici el atît de paralel cu fenomenul pe cît se credea.

Ce trebuie reţinut? Că, în ciuda unor vremuri triste şi reci, pe teren jucau două mari echipe alcătuite din fotbalişti adevăraţi. Că am văzut meciuri memorabile. Că Dinamo-Steaua rămîne un derby pentru bunici, părinţi şi copii. O întîlnire a noastră, a tuturor, care nu a fost confiscată de nici un regim şi de nici un binefăcător. Dincolo de scenariile apocaliptice, cu încleştări între îngeri stelişti persecutaţi de arbitri şi demoni dinamovişti protejaţi de aceştia, dincolo de recunoştinţa indigestă pentru Valentin, asta rămîne.