Falimentul Dinamo

Echipa a ajuns ca o marfă expirată la care nu se mai pot uita nici propriii suporteri

Şi meciurile mizerabile îţi pot oferi revelaţii. După eşecul dizgraţios al lui Dinamo în faţa unei formaţii de pluton (de execuţie?) din campionatul […]

Echipa a ajuns ca o marfă expirată la care nu se mai pot uita nici propriii suporteri

Şi meciurile mizerabile îţi pot oferi revelaţii. După eşecul dizgraţios al lui Dinamo în faţa unei formaţii de pluton (de execuţie?) din campionatul Olandei, am înţeles ceva. Cam tîrziu, dar am înţeles. Iubim fotbalul pentru că nu minte. Nu păcăleşte şi nu poate fi înşelat. De aceea. Mai puţin pentru că e frumos şi imprevizibil ori pentru că reinventează lumea în poveşti de cîte 90 de minute. Astea sînt alternative literare, iar fotbalul nu e un roman, poezie nici atît, ci o dare de seamă despre competenţă şi incompetenţă, despre valoare şi impostură. Despre cai verzi pe pereţi şi despre cai pursînge.

Aţi priceput pe unde se află Dinamo în povestea noastră. Voi aţi înţeles, şi nu de azi, de ieri, dar cei care se ocupă şi care lucrează la, pentru şi în această echipă nu au înţeles nimic. Nici acum, nici în trecut. Ei cred în continuare că au avut ghinion. Că o forţă malefică, ca să nu zicem letală, urmăreşte această minunată construcţie fotbalistică. Astfel se gîndeşte în Ştefan cel Mare, mistic. Minunile din grota de la Lourdes şi ororile din Groapa bucureşteană. Credinţa că forţele răului trag în jos echipa funcţionează. De la Rednic la Lucian, copilul vitreg de fotbal al familiei Goian, şi pînă hăt, departe, în vălătucii de fum ai lui Cristi Borcea. Pînă în hard-diskul lui Nicolae Badea şi pînă în beciurile domneşti, foste secureşti, ale lui Gigi Neţoiu.
Ca orice adunare de oameni cumsecade, cu Merţan, Bentley şi Q7 la picioruşe, dînşii, acţionarii, mă-nţelegi, au pus-o de-o şedinţă. Celulă de criză, de comandament, de board. Sau babord. Carevasăzică sînt afectaţi, se preocupă. La ceas de noapte, distinşii noştri milionari au făcut brain storming. Şi-au pus în funcţiune neuronii ca să descopere cauzele ruşinii. Marele accelerator de particule BBWT. Badea, Borcea, Walter, Turcu. Şi au observat că în afara unei lipse de noroc soră cu Mircea Lucescu, nici băieţii şi nici antrenorul nu prea corespund. Aceiaşi băieţi şi acelaşi antrenor pe care măriile lor fără pălării îi îndoapă cu prime şi cu laude nemăsurate imediat ce ouă vreo mărgică în campionat. Vezi o repriză din meciul de la Vaslui, dar mai ales întîlnirea de la Bistriţa, cînd Dinamo s-a cocoţat pe primul loc, cu o detentă peste a lui Dudu şi a săracului Dumitrache la un loc.

Falimentul lui Dinamo se vede pe chipul plictisit al lui Cristea, nu contează care, şi pe coşmelia botezată pompos „Tribuna a doua”. Pe feţele rotunde ale acţionarilor care îşi închipuie în continuare că bunăvoinţa lui nea Jean e vehiculul prin care ajungi în Europa. În orbecăiala lui Blay, Torje şi Boştină. În plonjoanele ridicole ale lui Ropotan şi în expresia panicată a lui dom’ profesor Rednic. Dinamo de azi e o marfă expirată la care nu se mai pot uita nici propriii suporteri. E falimentul ideii că o echipă de fotbal poate fi condusă ca o afacere cu Statul. În ultima, nu pierzi niciodată şi rişti să pari un geniu al finanţelor. La fotbal te faci de rîs. Pur şi simplu.