Mutu ca James Dean

Dacă s-ar fi născut acum vreo 50 de ani, Adrian Mutu l-ar fi concurat serios pe James Dean. Rebelul fără cauză, tînărul furios. Neînţelesul, antisocialul. Risipitorul de profesie. Actorul în stare pură. Recunoaşteţi personajul? Apropo, Dean a trăit puţin şi […]

Dacă s-ar fi născut acum vreo 50 de ani, Adrian Mutu l-ar fi concurat serios pe James Dean. Rebelul fără cauză, tînărul furios. Neînţelesul, antisocialul. Risipitorul de profesie. Actorul în stare pură. Recunoaşteţi personajul? Apropo, Dean a trăit puţin şi intens. A murit violent, într-un accident de maşină. Viaţa ca un film şi filmul ca o poveste de viaţă. James Dean a turnat cîteva pelicule antologice la Hollywood şi a rămas în istoria cinematografului. Foştii angajaţi ai studiourilor Warner Bros povestesc că atunci cînd lucra el, toată lumea îşi lăsa baltă treburile şi venea în platou să-l vadă jucînd. Nu avea nevoie de duble, îi ieşea totul perfect, natural.

Excesele lui Mutu par aventuri domestice pe lîngă nebuniile lui Dean. Dar comparaţia funcţionează. Ca şi actorul american, fotbalistul nostru a avut şi el lumea la picioare. Amîndoi aparţin unei specii pe cale de dispariţie. Rolul care îl prinde cel mai bine pe Adi este acela de băiat rău. La fel ca James Dean în „La est de Eden”, Mutu nu poate interpreta credibil decît rolul lui Cain, fratele cel rău al pildei biblice. Care pildă ne spune că de fapt cel rău trebuie recuperat. El este mult mai interesant din punctul de vedere al moralei creştine decît frăţiorul cel bun, Abel. Viţelul cel gras este tăiat pentru fiul risipitor, nu pentru cel cuminte. Altă pildă, acelaşi mesaj.

Fiindcă, la fel ca în Champions League, viaţa nu bate decît rareori filmul, povestea lui Mutu nu are doar ingrediente de Hollywood. Cel mai talentat fotbalist român al ultimilor 10 ani este ieşit din formă, lucru care i se poate întîmpla oricui, de la Ronaldinho şi Kaka pînă la Messi şi Cristiano Ronaldo. Cu deosebirea că noi exersăm un soi de bucurie perversă în faţa situaţiei prin care trece Mutu. Ne prefacem afectaţi – vai, dragă, dar ce e cu el, sărăcuţul? -, dar în ascuns ne frecăm mîinile. Ţi-am zis noi că o să ţi se înfunde! Cît credeai că o să te răsfeţe norocul? Ia să te vedem acum dacă mai eşti în stare să te ridici! Cu atît mai mult cu cît joci la Fiorentina, o echipă nici prea, prea, nici foarte, foarte.

Mutu nu este personaj de telenovelă, deci nu ne propunem să smulgem lacrimi cu acest subiect. În felul nostru reciproc egoist de a ne comporta, îi datorăm totuşi mai multă răbdare. Chiar afecţiune. Bun-rău, ne aparţine. Mutu este pur şi simplu imaginea noastră proiectată pe un ecran gigantic. Dar, stimaţi cetăţeni, Înalta Curte a Ipocriziei Naţionale l-a condamnat la mediocritate înainte de termen. Pricepeţi? Ne bucurăm în tăcere că este vulnerabil, ca noi toţi, dar devenim amnezici cînd trebuie să-i recunoaştem meritele. Defectele lui sînt peste medie? Probabil, e tupeist, ireverenţios şi capricios. Dar de ce uităm că şi în materie de har el stă mult mai bine? Pentru că nu ne place. E atît de reconfortant să-l vezi căzut. Pentru că atunci seamănă cu tine, angajatul anonim al unui univers care nu-i recunoaşte decît pe băieţii cei răi.