Rick Wright, ecoul blînd

Plouă urît, gurile de canal s-au sufocat de noroaie. Telefon de la un bun prieten. A murit Wright, mă anunţă sec. Tac. Apoi întreb prosteşte: Wright? Simt că am îmbătrînit, zice amicul. Dintr-o dată, tu nu simţi la fel? Ba […]

Plouă urît, gurile de canal s-au sufocat de noroaie. Telefon de la un bun prieten. A murit Wright, mă anunţă sec. Tac. Apoi întreb prosteşte: Wright? Simt că am îmbătrînit, zice amicul. Dintr-o dată, tu nu simţi la fel? Ba da, la naiba! Închid, mă uit prin CD-uri, să văd dacă îmi lipseşte ceva din Pink Floyd. Mă simt furat. Nu suport să pierd şi deja am pierdut prea mult. Mai întîi Syd, acum Rick Wright. Sună iar telefonul. Un alt bun prieten. Altul pentru care muzica înseamnă Pink Floyd. A murit Richard Wright, îmi spune cu o voce spartă. Avea cancer, adaugă. Ştiu, adică nu ştiam că e bolnav, tocmai am aflat că nu mai e. Nu ştiam nici că el a compus „Great gig in the sky”. Şi „Us and them”, şi „Time”. A compus pasaje esenţiale din „Echoes”, din „Shine on you crazy diamond”.

Nu ştiam multe, l-am neglijat întotdeauna. Făcea parte din peisaj într-un mod foarte natural. Nu epata, nu era un virtuoz. Atingea clapele cu o delicateţe nefirească. Îi spun toate astea prietenului cu ochii la Piţurcă, pe B1. Ce mai zice?, întreabă excedat. Se ceartă cu lumea. E altă lume, un loc în care dacă trişezi eşti bărbat. Trebuie un antidot. Îmi pun „Live at Pompei”. Un amfiteatru roman, patru tineri, nişte boxe pe care scrie „Pink Floyd, London”. Vreau să mă spăl, să-i văd iar tineri, strălucitori, frumoşi. Nu-mi plac bătrîni, graşi, puhavi. Nu îi suport cînd se gîndesc să moară!

Pe net curg ştirile. Marile agenţii de presă lucrează prompt. Google pompează. Date biografice, referinţe muzicale. Carieră, familie, discografie. Avea 65 de ani, a suferit cumplit şi scurt. Purtătorul de cuvînt al familiei a produs un anunţ laconic. Discreţie. În viaţă şi în moarte. Rick a fost personajul cel mai puţin vizibil al galaxiei Pink Floyd. O spune David Gilmour, omul care a crezut mereu în el, prietenul. Cel care nu l-a trădat nici atunci cînd părea pierdut pentru muzică. David l-a readus în grup după ce fusese concediat de Roger Waters în timp ce lucrau la „The Wall”. Waters ajunsese la putere în acea perioadă şi nu se mulţumea să-şi transporte fantasmele pe scenă ori pe portativ. Au terminat de înregistrat dublul album cu Wright pe post de salariat, nu de membru Pink Floyd! La „Final Cut”, de la un capăt la altul opera/nebunia lui Waters, Rick era şomer. Acelaşi lucru îl putea păţi Nick Mason, bateristul, dar furia lui Roger s-a topit deasupra bîndului Wright. Îi considera pe amîndoi muzicieni mediocri, instrumentişti de duzină. Gilmour rămăsese singurul pe care îl mai respecta. Gilmour i-a recuperat ulterior, înviind Floyd-ul. „Momentary laps of reason” şi „Division bell” au arătat că Pink Floyd exista şi dincolo de geniul pustiitor al lui Waters. Reveniseră la filonul psyhedellic, lăsîndu-l pe Roger să se lupte cu nedreptăţile Universului.

Acum gata! Nu o să-i mai vedem niciodată pe scenă, ne-am născut prea tîrziu. Cînd ei erau liberi şi tineri, noi eram prea mici, prea departe. Nu atît de departe încît să nu fi rămas dependenţi de ei. Nu atît de mici încît să nu fi înţeles că tristeţea muzicii lor e tristeţea lumii noastre. Nu atît de departe încît să nu fi băgat de seamă că pe „Meddle” se aude la un moment dat „You’ll never walk alone” cîntat de galeria lui Liverpool. Cel mai frumos omagiu adus celei mai frumoase galerii din lume de cea mai mare trupă a tuturor timpurilor. Uite că am devenit melodramatici şi lacrimogeni! Iar el a plecat tiptil, aşa cum atingea şi clapele. Proastă impresie îi facem probabil.