Mămăliga şi aurul olimpic

Viitorul nu aparţine copiilor maidanelor, ci băieţilor răi de la oraş. Restul sînt subiecte de telenovele

Ne puneam conştiincios cenuşă în cap. Cenuşă amestecată cu idealuri olimpice, medalii strălucitoare şi un solid sentiment de jenă. Nu am făcut destul pentru […]

Viitorul nu aparţine copiilor maidanelor, ci băieţilor răi de la oraş. Restul sînt subiecte de telenovele

Ne puneam conştiincios cenuşă în cap. Cenuşă amestecată cu idealuri olimpice, medalii strălucitoare şi un solid sentiment de jenă. Nu am făcut destul pentru aceşti sportivi, am participat complice la starea de muribund a sportului românesc. Nu ne-am implicat, nu am mediatizat, ne-am fotbalizat. Şi alte vini mai mult sau mai puţin imaginare. După o ploaie scurtă de succese, care pot fi interpretate şi ca „succesuri” prin singularitatea lor, au venit şuvoaiele decepţiilor. 8 plus 1, Camelia Potec, Marian Drăgulescu, Nicoleta Grasu, Steliana Nistor, naţionala de handbal. Hap după hap. De aici pînă la viziunile apocaliptice nu e decît un pas. Apusul, cu majuscule. Noaptea universală. Meteoritul care loveşte în dinozaurii noştri laureaţi olimpici. Apoi un uriaş nor de praf, în urma căruia rămîn cîteva nevertebrate, din care ulterior se dezvoltă firav homo olimpicus.

Nu ni se pare deloc sănătos să ne culpabilizăm în bloc. Aşa cum nu am fost toţi membri de partid, nu noi sîntem de vină pentru tactica greşită a Cameliei la 800 de metri. Microbişti, amatori de sport, ziarişti. Nu presupusa noastră nepăsare a împiedicat-o pe Nicoleta să arunce discul la o distanţă decentă, după cum ratarea lui Drăgulescu nu are legătură cu dezinteresul programatic pentru sport al guvernanţilor. Tot aşa, nu ne simţim solidari cu apatia handbalistelor şi nu ne considerăm cotă parte a trufiei suficiente marca Gheorghe Tadici, a cărui indicaţie tactică supremă la un time-out a fost „nu şutăm decît în poziţie clară de a înscrie”. Cu asta voiam să cîştigăm titlul la handbal?

N-am obosit să-i aplaudăm pe cei care şi-au depăşit condiţia, dar ar fi timpul să ne detaşăm de stilul telenovelistic la modă în aceste zile. E o lovitură jurnalistică să afli că noua campioană a maratonului se duce din cînd în cînd la sapă în Turburea natală şi că o roagă pe mama ei să îi fiarbă o turtă de mălai. Însă e trist. Într-un sport pe cale să fie colonizat de
humanoizi ca Michael Phelps nu poţi opune viziuni idilice, cu alergători care în timpul liber merg la coasă, iar din cînd în cînd cîştigă maratonul de la New York. Acestea merg ca subiecte de filme lacrimogene, în lumea reală cîştigă băieţii răi, de la oraş.

A trecut vremea copiilor care ajungeau campioni la atletism fiindcă alergau cîţiva kilometri pe zi ca să ajungă la şcoală. Marii fotbalişti nu se mai aleg dintre campionii maidanelor. Constantina Diţă Tomescu şi Bănel Nicoliţă sînt excepţii care trebuie tratate cu admiraţie şi cu îngrijorare. Sportul e o profesie, şi nu ca oricare alta. O meserie. Şi o întrebare naivă de final.
Pe cîţi dintre voi v-a ajutat Statul în profesie?