Piramida lui Mirel

Va fi întotdeauna nevoie de oameni ca Rădoi. Pentru ei, sacrificiul e o rutină

Povestea a început cu foarte multe luni în urmă la o clinică din Italia, unde nişte medici apretaţi şi competenţi pregăteau fără să ştie meciul cu […]

Va fi întotdeauna nevoie de oameni ca Rădoi. Pentru ei, sacrificiul e o rutină

Povestea a început cu foarte multe luni în urmă la o clinică din Italia, unde nişte medici apretaţi şi competenţi pregăteau fără să ştie meciul cu România. De fapt, o parte a lui numită Mirel Rădoi. Pacientul s-a vindecat greu, pentru că picioarele lui purtau semnele unor bătălii purtate cu adversari pragmatici, aşa se spune, nu?, care îi ştiau punctele nevralgice, neacoperite de blindajul voinţei. Ca şi în alte ocazii, mulţi îi scriseseră testamentul sportiv, destinîndu-i un loc nu foarte în faţă în Panteonul fotbalului românesc.

Atunci cînd s-a întors de la Bologna era departe de cel pe care îl ştiam. Alerga stîngace. Nu-i ieşeau paşii, pasele. Renunţase şi la intervenţiile acelea inspirate din artele marţiale. Din nou bocitoarele şi-au intrat în rol. Omul şi-a văzut însă de treabă şi de recuperarea prin joc. Steaua s-a bătut pînă la capăt cu CFR-ul pentru că reintrase el. Piţurcă a înţeles că nu trebuie să-l lase acasă. Nu din cauză că ar fi fost victima unui atac de sentimentalism, cunoaşteţi prea bine personajul. În orice echipă din lumea asta e nevoie de fotbalişti care nu pun preţ prea mare pe trupul lor. Cu un astfel de jucător în teren nu cîştigi neapărat toate partidele, dar îţi asiguri respectul adversarului.

Mirel Rădoi aparţine acelei categorii de jucători care nu ştiu şi nu vor să se ferească. Indiferent de consecinţe. Veţi spune că accidentarea lui la un contact cap în cap cu Raţ e şi o mostră de inconştienţă. Posibil, probabil. Dar omul acesta nu poate proceda altfel. Pentru el nu există pas înapoi, joc la alibi. Totul se petrece acolo, pe teren. Universul mărginit la un dreptunghi de iarbă populat de 22 de bărbaţi. Mai mult sau mai puţin, oricum el fiind unul dintre ei.

Şi la ce i-a folosi?, aceasta e întrebarea răutăcioasă. Şi-a lăsat echipa descompletată în faza defensivă, s-a ales cu o fractură urîtă ca un coşmar. Dar v-aţi gîndit că, fără sacrificiul lui Rădoi, golul lui Mutu, şuturile lui Chivu şi Tamaş, în general aerul acela proaspăt pe care l-am expirat şi l-am inspirat nu ar fi fost posibile fără sîngele lui Rădoi? Nu trebuie să ne ferim de cuvinte la un meci cu Italia, fiindcă dacă o facem şi acum înseamnă că le vom pierde definitiv sensul. Ceva din nebunia sinucigaşă a lui Mirel s-a transmis către ai lui şi către italienii care au priceput că nu au în faţă nişte găini plouate. Pentru toate astea, un simplu: mulţumim! Te aşteptăm la viitoarele aventuri ale fotbalului nostru, Mirel, avem o viaţă de trăit împreună!