Euro fără Hagi

Despre Gică s-au scris milioane de rînduri festiviste. El ar merita şi altceva decît gesturi ipocrite

Acum, la debut de Euro. Despre un om pe care l-am cocoţat pe un soclu, căruia i-am pus o coroană pe cap, pe care […]

Despre Gică s-au scris milioane de rînduri festiviste. El ar merita şi altceva decît gesturi ipocrite

Acum, la debut de Euro. Despre un om pe care l-am cocoţat pe un soclu, căruia i-am pus o coroană pe cap, pe care l-am uns rege al mulţimi stadioanelor, dar pe care nu ştim a-l folosi decît ca pe o haină de duminică. Hagi nu are nevoie de gesturi ipocrite. Nici de salve de artilerie trase cu tunul sau cu pixul. El ar merita mai mult. Există forme sincere şi neprelucrate ale recunoştinţei, dar, din păcate, nu apelăm la ele. Şi uite aşa îl pierdem. Pentru că nu-l acoperim cu medalii, ci cu uitare. La fel s-a întîmplat cu Dobrin. Cînd am înţeles era prea tîrziu.

Despre Hagi s-au scris milioane de rînduri festiviste. S-au tras tiraje impresionante. Ştirile sportive ale televiziunilor au prosperat ani la rînd din driblingurile lui fără echivalent în proza cotidiană. Succesele i-au fost celebrate în ode, căderile în articole vitriolante. Trofeele lui erau şi ale noastre, nervii, eşecurile şi stîngăciile de exprimare îi aparţineau numai lui. Am participat cu toţii la această întreprindere, aşa că nu ne extragem din peisaj. Productiv ar fi să-l recuperăm. În sensul profund al cuvîntului.

Din „marea familie a fotbalului”, alaiul acela de oficiali&trepăduşi plecaţi cu surle, trîmbiţe, cutii de table şi baxuri de vin la Campionatul European, lipseşte Hagi. Lipsesc şi alţii, dar cazul lui Gică are valoare de simbol. În avionul de Zurich s-au strecurat tot soiul de personaje aproximative. Frăţiori. Verişori, cumnaţi şi cumetri ai echipei naţionale. Prieteni de prieteni ai tricolorilor. Ce era să caute printre ei Hagi? Ce să facă el la sindrofiile organizate de UEFA? Nu ajunge că ne reprezintă acolo de Bebiţă Kassai şi Costică Vîlcea? De ce să-i indispună Gică pe cetăţenii aceia de vază cu prezenţa lui, care le-ar fi reamintit la fiecare pas în Elveţia cea ploioasă că bunăstarea de azi, funcţiile şi vitorul lor încărcat de planuri imobiliare i se datorează?

Plus că „Regele” nu joacă nici table, nici riţi-piţi. El are ideea stranie să meargă pe cont propriu la Euro. În primul rînd, să vadă meciurile. Să se bucure de fotbal, nu de produsele lui secundare. Şi-a luat şi familia, pentru că, împotriva aparenţelor, nu este prizonierul lui 4-4-2 ori al lui 4-3-3. Omul ştie că există viaţă şi dincolo de gazon. La „Euroshow”, pe TVR, am întîlnit un Hagi relaxat, dornic să se bucure de o competiţie în urma căreia nu i se vor ridica nici statui, dar nu i se va cere nici demisia.

Italia – preocuparea pentru detalii, Olanda – prelungirea fotbalului total exprimată prin filosofia om la om, Franţa – echilibru între compartimente şi imaginaţie. Este probabil cea mai sintetică şi mai consistentă caracterizare a adversarilor noştri de la turneul final. Îi aparţine lui Hagi, tipul căruia-i tot atîrnăm decoraţii de piept, dar de care nu ştim cum să ne descotorosim mai repede. De fapt nu noi, dar ce mai contează!