Haraşo sau mişto?

Ne încălzim pentru Euro cu o finală englezească. E ceaiul care va lipsi din Austria şi Elveţia

Finala Champions League ca premiu de consolare, nu supremaţia fotbalului englez asupra continentului. Putem privi şi aşa situaţia, fiindcă Anglia nu merge la […]

Ne încălzim pentru Euro cu o finală englezească. E ceaiul care va lipsi din Austria şi Elveţia

Finala Champions League ca premiu de consolare, nu supremaţia fotbalului englez asupra continentului. Putem privi şi aşa situaţia, fiindcă Anglia nu merge la Euro. Marea absentă din Elveţia şi Austria a confiscat cea mai scumpă întrecere a cluburilor. De unde concluzia că textul e foarte important, dar contextul e decisiv. Într-un an fără turneu final de campionat european sau cupă mondială, meciul de la Moscova ar fi conţinut mai puţin balast simbolic. Simbolistică multă, fotbal puţin? E riscant să spui asta, dar ultimele acte ale competiţiilor europene ne-au pus în faţa unei realităţi incomode. Avem finale din ce în ce mai cenuşii găzduite pe stadioane din ce în ce mai frumoase. Arhitecturi savante care găzduiesc tactici meschine.

Manchester şi Chelsea reînnoadă o tradiţie ruptă în momentul Heysel ’85, pe cînd echipele insulare dominau copios Europa. Acest „După 20 de ani” a fost scris nu de Alexandre Dumas, ci de cîţiva tipi foarte bogaţi veniţi spre Anglia din diferite colţuri ale planetei. Ei nu sînt muschetari, ci doar nişte oameni cu idei, care s-au prins că investiţiile lor pot rodi ca nicăieri altundeva pe solul de origine al fotbalului. „Football comes home” a fost sloganul lui Euro ’96, găzduit chiar de Anglia, şi motivul intim al dezvoltării abramoviene a soccerului insular.

Manchester-Chelsea respectă intriga marilor poveşti ale fotbalului. Are un favorit şi un outsider, poate propulsa un jucător spre Ballon d’Or, a mobilizat armate de poliţişti împotriva unei armate de suporteri-sugativă, se dispută într-un loc fără legătură cu tradiţia semicentenară a competiţiei. Întîmplarea de la Istanbul, din 2005, cu un Milan-Liverpool dincolo de logică, formă sportivă şi temporalitate, îndeamnă la eliberarea de prejudecăţi. Ruşii l-au dat pe Lenin, dar şi pe Iaşin. Vînd petrolul şi gazul scump Europei, dar sînt printre puţinii care au reuşit să prindă roata cupelor europene. Isprava lui Zenit Sankt Petersburg trebuie asociată cu munca aplicată şi nu cu consumul abuziv de vodkă.

Dacă ar fi să comparăm palmaresul lui Alex Ferguson cu acela al lui Avraam Grant, meciul ar avea un deznodămînt implacabil. Totuşi. Chelsea în epoca post Mourinho devine periculoasă tocmai pentru că s-a despărţit de zbirul creator, cîştigînd uriaşe grade de libertate. Ballack a redescoperit izvorul paselor magice, Drogba zburdă între careuri fără teama că va fi pus să facă ture după meci, Makelele arată că ştie şi altceva decît să recupereze baloane din picioarele adversarilor. Dincolo sînt răutatea roşcată a lui Scholes şi muşchii lui Cristiano Ronaldo, sculptaţi anume pentru tinerele domniţe. Nu mai rămîne decît ca portughezul să şi aibă motiv să-şi dea jos tricoul. Iar la final să exclamăm: Haraşo!