Groapa fără Mister

În felul lui rebel şi uneori teribilist, Cornel Dinu şi-a dat de mai multe ori viaţa pentru Dinamo

Se vor găsi destui maliţioşi care să zîmbească pe sub mustaţă. I-a murit cîinele şi acum e depresiv. Se alintă, ce mare […]

În felul lui rebel şi uneori teribilist, Cornel Dinu şi-a dat de mai multe ori viaţa pentru Dinamo

Se vor găsi destui maliţioşi care să zîmbească pe sub mustaţă. I-a murit cîinele şi acum e depresiv. Se alintă, ce mare lucru să pierzi un animal de companie pe care l-ai crescut de cînd avea dinţi de lapte? N-aţi vrea să aflaţi, aşa că hai să aprofundăm intenţia lui Dinu de a pleca de la Dinamo. Fiindcă moartea ciobănescului german Nero se suprapune apusului unei generaţii de fotbalişti care au făcut din Dinamo şi altceva decît echipa Securităţii&Miliţiei. Dumitrache, Sandu Gabriel, Nelu Stănescu, Custov. Aici ne intersectăm cu părerile comode despre eternitate, lume şi viaţă ale lui Cristi Borcea sau Mitică Dragomir. Dinu să părăsească Groapa? Tocmai el, un monument dinamovist?

Ei bine, da! A plecat Bill Gates de la Microsoft, s-au scufundat continente, se schimbă clima şi polii magnetici, nu-i exclus ca în viitor drumurile lui Cornel Dinu să ocolească Ştefan cel Mare. Trădare? Nu. Plictiseală? Posibil. Probabil resemnare. Sigur suferinţă. Senzaţia dureroasă că tinereţea se îndepărtează ca o planetă scoasă din orbită de un meteorit. Dinu împlineşte 60 de ani în august. Şi se simte obosit. I-au murit prieteni şi coechipieri. La club s-au schimbat liniile. Cei care conduc sînt „cîini” din top 300. Echipa nu merge, el parcă nu mai are puterea să o ia de la capăt. Bănuim că s-a săturat şi să joace rolul neînţelesului, al intelectualului din fotbal întreţinut de comercianţii de butelii şi rigips.

Din cei 60 de ani, Dinu a petrecut vreo 40 la Dinamo. Formulare incorectă. I-a trăit sună mai aproape de adevăr. Dinu a rămas acolo şi cînd în acte lucra altundeva, iar asta fără „injecţia letală” patentată de Cristi Borcea. Cei care l-au prins jucînd ştiu de ce Procurorul rămîne simbolul definitiv al lui Dinamo. Peste nefericirea supremă a lui Cătălin Hîldan. În felul lui rebel şi cîteodată teribilist, Dinu şi-a dat viaţa de mai multe ori pentru Dinamo. Era căpitanul, veritabilul, nu unicul, şi dacă cineva îndrăznea să se atingă de ai lui, mînca adversari cruzi. Peste ani, poate că zicerile lui se vor topi din memoria colectivă. Prieteni şi duşmani vor reţine însă imaginea lui Dinu, fotbalistul. Uşor aplecat de mijloc, crăcănat, cu capul sus, privind la adversar, pregătit să dea o pasă lungă. O lua de la capăt cu o deposedare. O picanterie. Nu a băgat pe nimeni în spital.

Dinu a înjurat generali şi primi-secretari, dar plînge după un cîine. Cîteodată a stricat din vorbe tot ce construia tot cu inteligenţă şi dragoste de viaţă. Nu i-a lipsit darul autodistrugerii. Deci e vulnerabil. Corul de sirene fumătoare de trabuce care-i cîntă acum melodia ataşamentului are nevoie de un exponat valoros. De un personaj stipendiabil, prin care se legitimează şi se prezintă ca binefăcători de succes. Dinu ştie că plecînd nu pe ei îi trădează. Aşa cum stă scris, iarăşi teribilist, pe cartea lui de vizită, e important ca el să rămînă „Cornel Dinu şi-atît”. Fiindcă deja am pierdut prea mulţi.