Naşu şi plutonierul major
Şi ce ne interesează, mă, pe noi, chestia asta cu Securitatea? Dosare, nume de reţea, obiective, turnători şi turnătoare, filatori şi filatoare. Ce, ne schimbă viaţa dacă aflăm ce tîmpenii făceaţi voi pe aici, prin România, acum 20-30 de ani? […]
Şi ce ne interesează, mă, pe noi, chestia asta cu Securitatea? Dosare, nume de reţea, obiective, turnători şi turnătoare, filatori şi filatoare. Ce, ne schimbă viaţa dacă aflăm ce tîmpenii făceaţi voi pe aici, prin România, acum 20-30 de ani? E vocea plictisită a tînărului blogger, cîinele de pază al presei. Din terenul celălalt se aude discursul intelectual. Ni se explică riguros de ce trebuie condamnată Securitatea. Cu argumente. Torţionari, conştiinţe schilodite. Şi propuneri. Lustraţie. Nu se întîmplă nimic. Bloggerii îşi văd de tastatura lor, iar ăia de condamnă comunismul se luptă cu nişte fantome care au devenit între timp patroni la Pizza Hut. La KFC. La IKEA. La Howard Johnson. Şi aşa mai departe.
Aţi citit o introducere lungă pentru subiectul „Naşu’ urmărit de Secu”. Colegul Justin Gafiuc s-a înhămat la o muncă grea, care nu aduce rating. A ieşit un subiect interesant, o imagine peste timp despre nişte vremuri urîte. În reportajul lui Justin, Gigi nu se înjură cu Iancu, Neţoiu nu-l flutură pe Florin Marin prin Ştefan cel Mare. Aflăm ce a scris plutonierul major Matei Ştefan despre studenţii greci de la care primea daruri Mircea Sandu. Şi ce colete se descărcau din TIR-uri în faţa casei actualului preşedinte FRF. Şi altele.
Aceste subiecte trebuie scrise împotriva terorii audienţei. Şi nu pentru că ignorînd ce s-a întîmplat am fi condamnaţi să retrăim istoria. E patetic. Altul ar fi motivul. Neştiind ce monştri ne guvernau viaţa înainte, nu pricepem nici de unde vine mizeria care ne înconjoară acum. Mircea Sandu era un personaj în România anilor ’80. Fotbalist cu un nume solid şi rezident într-o zonă centrală a Bucureştiului. „Bun gospodar, familist serios, element sociabil, simpatizat de vecini”. Putem bănui că în spatele acestei compuneri a plutonierului major se găseau o sticlă de whisky şi cîteva pachete de Kent. Naşu’ nu era băiat rău, nu uneltea împotriva orîndurii de stat, dar mai lua un aparat video – marfă rară pe atunci – şi organiza petreceri unde se vizionau filme inaccesibile oamenilor muncii. La evenimentele cinefile participa şi „sportivul Moraru, portarul echipei de fotbal al cărei membru este şi obiectivul”. Bună sau rea, banală sau tumultuoasă, viaţa privată a cetăţeanului român făcea obiectul de studiu al unor indivizi pe care îi întîlnim acum şi printre investitorii din fotbal. Curaţi ca lacrima şi moralişti.
Adnotările de un umor nebun ale plt.maj. Ştefan, trăiţi!, zugrăvesc o lume în care teroarea era mult mai subtilă decît apare în povestirile oficiale. În 1980 nu se mai smulgeau unghiile cu patentul ca prin anii ’50. Asta şi trebuie să reţinem. Compromisurile din care se hrăneşte fotbalul nostru de acum îşi au rădăcinile tot acolo, în imbecilitatea unui subofiţer de la securitate şi în inteligenţa diabolică a şefilor lui. Mircea Sandu era un obiectiv care ştia probabil să-şi mai ungă periodic codiţele securiste, dar o generaţie întreagă a crescut atunci în cultul fricii. Al armistiţiilor cu propria conştiinţă. Al minciunii şi disimulării. Astfel de boli nu se vindecă niciodată. Dar se pot trata. Cînd Mircea Sandu va lua măsurile anunţate împotriva preşedinţilor-hazna vom putea crede că unele tratamente dau şi rezultate.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele