Beatles, între evoluţie şi creaţie

Beatles, o poveste pentru bunici şi copii. Mai puţin pentru adolescenţi şi tineri, care s-au născut în epoca rockului greu, simfonic, gotic şi doomat. Sau damnat, nu se ştie prea bine. Aşadar, se împlinesc 48 de ani de la lansarea […]

Beatles, o poveste pentru bunici şi copii. Mai puţin pentru adolescenţi şi tineri, care s-au născut în epoca rockului greu, simfonic, gotic şi doomat. Sau damnat, nu se ştie prea bine. Aşadar, se împlinesc 48 de ani de la lansarea formaţiei despre care se spune că a marcat toată muzica unei generaţii. Aici trebuie să discutăm, fiindcă lucrurile nu sînt atît de simple pe cît le-ar dori cei care ne-au poluat copilăria cu Angela Similea.

Liverpool, 1960, o lume care de-abia îşi vindecase rănile după Al Doilea Război Mondial. Patru tineri, probabil nu ca foarte mulţi alţii, talentaţi şi oportunişti, pentru că au ştiut ce vrea publicul să audă. Iar publicul, acea parte a lui care apare şi în filmele generaţiei tinerilor furioşi – vezi Lindsay Anderson, Joseph Losey, Tony Richardson -, nu mai dorea peltea dulce Frank Sinatra, sirop sentimental Connie Francis. Avant la lettre, John Lennon, Paul McCartney, George Harrison şi Ringo Starr erau în trend. Beatles era cool pentru băieţii şi fetele, mai ales fetele, generaţiei lor, bunicuţe nostalgice astăzi, dar definitiv îndrăgostite de bretonul şi cîrlionţii lui Paul, John, George, Ringo. Beatles, un fel de Nightwish al anilor ’60, cu adolescente isterizate şi abandonate de căsătoriile idolilor cu Yoko Ono şi Linda.

De ce acum despre băieţii din Liverpool? Pentru că în colecţia Literatura a ziarului Cotidianului tocmai s-a publicat romanul Beatles al lui Lars Saabye Christensen. Povestea a patru tineri norvegieni care îşi trăiesc adolescenţa sub semnul muzicii idolilor. Istoria a mii şi mii de tineri de atunci. Fiindcă beatlemania a existat cu adevărat, ca fenomen social. Mai mult social decît muzical. Căci Beatleşii, scuze fanilor, a cîntat o muzică uşoară mai spălată, cu unele vagi accente de ritmuri rock. The Beatles au fost o foarte bună formaţie de muzică pop. Atît şi nimic mai mult.

O serie întreagă de specialişti cu practica la Festivalul de la Mamaia repetă papagaliceşte fraza: „Totul a început cu Beatles, de acolo se trag toţi!” O prostie îmbrăcată în mantie academică! Cum să credem noi că Floyd-ul psyhedelic al lui Syd Barret se trage din Obladi, Oblada ori că Yellow Submarine a fost precursorul Ummagummei şi al lui Meddle? Mai departe. Simţiţi cumva filon Beatles în Close to the Edge, unul dintre albumele capitale ale celor de la Yes? Să zicem urme de All you need is love, încercînd, din respect pentru Lennon, să nu-l vizualizăm pe Mircea Radu. Nu merge şi pace, aşa cum nu merge decît pentru atei teoria lui Darwin, ştiţi, despre noi şi despre verii noştri, cimpanzeii…

O concluzie care va scandaliza. Evoluţioniştii cred că ne tragem din maimuţă şi din Beatles. Au dreptate doar în sensul în care prin evoluţie de la Beatles s-a ajuns la ABBA. Apoi la Boney M şi la Madonna. Creaţioniştii spun că Dumnezeu ne-a făcut pe toţi şi că, într-o clipă de supremă bunătate ne-a lăsat Pink Floyd, Yes, Led Zeppelin, Deep Purple, Gentle Giant, Emerson, Lake and Palmer, Jethro Tull. Pe cine aţi crede?

Love Me Do cu Beatles

Echoes cu Pink Floyd