Euro neexhibiţionist

Un articol uşor de citit. Dar greu de acceptat. Despre oameni neobişnuiţi care privesc fotbalul ca pe un lucru obişnuit. Despre excepţii care nu simt nevoia să ţină lecţii despre lume, viaţă, scurgerea timpului. Există aşa ceva, numai că am […]

Un articol uşor de citit. Dar greu de acceptat. Despre oameni neobişnuiţi care privesc fotbalul ca pe un lucru obişnuit. Despre excepţii care nu simt nevoia să ţină lecţii despre lume, viaţă, scurgerea timpului. Există aşa ceva, numai că am zăbovit prea mult printre prelaţii ofsaidului. Şi ne-am molipsit. Cristi Mungiu şi Simion Popa au foarte puţine lucruri în comun. Principalul e că amîndoi trăiesc în România fără să se lamenteze. Ultimul priveşte lumea de la nivelul gazonului, dintr-un scaun cu rotile, celălalt de undeva de sus, de la nivelul zeilor. Kusturica, Von Trier, Amenabar. Simion nu a ieşit pînă acum din ţară, pentru Cristi avionul a devenit un fel de maxitaxi care asigură naveta Cannes-Copou-Hollywood-Berlin şi retur.

Simion Popa este unul dintre românii care beneficiază de programul UEFA pentru persoanele cu handicap locomotor. Un om activ, neresemnat. Arădean şi stelist. Uite că se poate! Îndrăgeşte necondiţionat naţionala pe care o va susţine de aproape în Elveţia şi Austria. De foarte aproape, de acolo de unde bate inima fotbalului. De unde se aud icnetele de durere ale jucătorilor. Şi fericirea în stare nerafinată. Din locul de unde simţi că gazonul are viaţă. Simion e mulţumit atunci cînd după înscrierea golurilor jucătorii vin şi-i strîng mîna. Devine parte a bucuriei. Spune că ei, cei din scaunul cu rotile, sînt prieteni, indiferent de echipa pe care o simpatizează. Aici, ultraşii se vor simţi ultragiaţi. Cîtă naivitate, ce lipsă de imaginaţie, cîtă adrenalină irosită!

Cristi Mungiu pare tot de pe altă lume şi nu pentru că a cîştigat Palme D’Or. Palma pe care ne-o dă el nu doare, îmbie la reflecţie. Aceeaşi atitudine nonbeligerantă în relaţia cu fotbalul. Cel mai apreciat regizor român de la Liviu Ciulei încoace a ţinut toată viaţa cu Poli Iaşi. Chiar şi atunci cînd formaţia de suflet căzuse în Divizia C. E simpatic să ţii cu o echipă care se luptă mereu cu dificultăţile, spune părintele lui „4, 3, 2”, apoi precizează că nu îşi doreşte o naţională invincibilă, ci una demnă. Guvernată de voinţă şi curaj, care îşi propune să înscrie goluri, care nu se predă. Aici se întîlneşte cu Simion Popa, suporterul care în copilărie asculta meciul Anglia-România la radio, ţinînd mîna în dreptul porţii noastre pe care o desenase pe o bucată de hîrtie.

Intrăm buimaci în alt univers, călăuziţi de Simion Popa şi Cristi Mungiu. Îi descoperim pe suporterii tăcuţi. Neexhibiţioniştii. Şi pentru ei trebuie Mutu şi Chivu să joace la Euro. Mai ales pentru ei. Sînt mai mulţi decît ne-am închipui. Şi e de bine.