Renaşterea, patent italian

Cămăşi negre, titluri albe Catenaccio e primul lucru care îţi vine în minte atunci cînd te gîndeşti la fotbalul italian. Clişeul a făcut epocă şi a adus rezultate importante, dar limitează perspectiva. Primele două titluri mondiale ale squadrei azzurra se […]

Cămăşi negre, titluri albe
Catenaccio e primul lucru care îţi vine în minte atunci cînd te gîndeşti la fotbalul italian. Clişeul a făcut epocă şi a adus rezultate importante, dar limitează perspectiva. Primele două titluri mondiale ale squadrei azzurra se pierd în negura vremurilor. În 1934 şi 1938, fotbalul se juca tot 11 la 11, dar la altă viteză şi în alte aşezări. Italia anilor ’30 intrase în epoca Mussolini, dar juca un fotbal indiferent la ideologie. Finala ediţiei 1934 s-a disputat la Roma, pe un stadion cu multe cămăşi negre. Contextul politic. Cel fotbalistic era că Meazza, Schiavio, Ferrari, Orsi şi Guaita alcătuiau o linie de atac din 5 oameni, în vreme ce în defensivă evoluau doar de Monzeglio şi Allemandi. Se trăia în umbra celebrului WM-ului inventat de englezi. Patru ani mai tîrziu, la Paris, Italia se încorona din nou campioană mondială, după o victorie cu 4-2 împotriva Ungariei, o mare forţă a fotbalului pe atunci. Unde ghiciţi meschinăria defensivei în acest scor stabilit de Colaussi şi Piola?

Catenaccio, vechea poveste
Sărim peste un război care mutilase vieţi şi exilase fotbalul. Ajungem la începutul anilor ’60, pe cînd Helenio Herrera croia la Milano costumul numit catenaccio. Filosofia sistemului spunea aşa: întregul joc se dezvoltă pe o apărare solidă. Un argentinian născut din părinţi spanioli şi naturalizat francez schimba drumul fotbalului, cîştigînd cu Interul lui Fachetti două Cupe ale Campionilor şi două Cupe Intercontinentale. Apăreau cei 4 fundaşi de meserie. Picchi a fost primul libero din istoria fotbalului. Doi jucători la centrul terenului dispecerau. Mazzola inventa, Suarez şi Corso înscriau. 1964, Viena. Inter-Real 3-1 în finala contra lui Puşcaş şi Di Stefano contrazice flagrant teoria comodă că italienii nu făceau decît să se apere. Peste doi ani, squadra azzurra împănată cu interişti se făcea de rîs în faţa Coreei de Nord la Mondialul din Anglia ’66, peste alţi patru juca finala Cupei Mondiale cu Brazilia lui Pele în ’70, apoi în ’78 se păcălea cu un loc 4 în Argentina, unde aliniase o echipă strălucitoare, cu un trident ofensiv de poveste, Bettega-Rossi-Causio.

Tottonero şi victorie
Spania ’82 răzbuna o aşteptare de aproape jumătate de secol. Italia lui Bearzot cîştiga titlul suprem după ce arunca în afara competiţiei Brazilia. 3-2 cu Brazilia lui Socrates, Zico şi Falcao în „sferturi” şi 3-1 în finala cu Germania înseamnă alte contraexemple împotriva clişeului cu Italia cea defensivă. Bearzot se baza pe siguranţa defensivă a lui Colovatti, Scirea, Bergomi şi Gentile, dar avea în Bruno Conti un jucător cu o tehincitate aparte, iar în Rossi un serial-killer golgeter. Amănunt esenţial, la ora respectivă Italia tocmai ieşise din scandalul tottonero, al meciurilor trucate. Paolo Rossi însuşi suferise o suspendare de doi ani, Milanul fusese retrogradat. Prin măsuri aspre şi nepopulare, Il calcio reuşea nu doar să se vindece, ci şi să ia din nou în stăpînire cel mai popular sport al planetei.

Curăţenie, apoi triumf
2006, Berlin. Nu înainte de finalele World Cup ’94 şi Euro 2000, prima pierdută din cauza fricii lui Arrigo Sacchi, a doua pe ghinionul la pătrat numit Wiltord-Trezeguet. Ai naibii italienii ăştia, nu au stat degeaba! Squadra azzurra căra în Germania povara Calciopolli. Moggi, la mia anima estata ucisa, Juve în B, Milan, Fiorentina şi Lazio depunctate. După toată povestea asta cu miros de anchetă penală şi cătuşe, băieţii antrenaţi de Lippi veneau şi cucereau alt titlu mondial. Mesajul era limpede, noi jucăm cel mai bun fotbal de care sîntem în stare, voi faceţi curăţenie! Fără să strălucească, dar cine a făcut-o?, Cannavaro şi Materazzi, Totti şi Luca Toni, Inzaghi şi Del Piero reuşeau din nou.

Era Donadoni
Prezentul nu entuziasmează. Îngrijorător, nu încurajator! Pentru ceilalţi! O calificare gîfîită, cu emoţii pînă la ultima partidă, contra Scoţiei. Fără Totti, care a renunţat, dar cu Donadoni pe bancă, mai banal ca antrenor decît ca jucător. Nu îi cîntaţi prohodul acestei Italii mai degrabă incolore decît azure! Au dispărut marile vedete, a rămas echipa. Inzaghi stă la pîndă, Del Piero pare tentat să revină, Totti nu e nici el departe, Gattuso mănîncă jeratic, Pirlo se hrăneşte din gloria Milanului.