Paradisul pierdut în Negură

Înainte de Paradise Lost a fost Negură Bunget. Nu la figurat, la propriu. Şi în ordine cronologică, nu pe scara evoluţiei. Concertul din hangarul Nr.18 de la Romexpo, numit pompos Pavilion, a debutat cu trupa care a urcat printre […]

Înainte de Paradise Lost a fost Negură Bunget. Nu la figurat, la propriu. Şi în ordine cronologică, nu pe scara evoluţiei. Concertul din hangarul Nr.18 de la Romexpo, numit pompos Pavilion, a debutat cu trupa care a urcat printre altele pe scenă o toacă de biserică, o organistă care cînta mai mult din tangajul capului şi un bucium lung cît o zi de post în care să sufle de două ori vocalistul. Ceea ce ar fi trebuit să fie un preview al recitalului Paradise Lost s-a dovedit însă un concert în toată regula. A existat şi un scop determinat al adăstării lor prelungite pe scenă, înregistrarea pe DVD a performanţei. O oră şi 30 de minute în care de-numiţii Negru, Hupogrammos Disciple’s şi Spurcatu au testat rezistenţa instrumentelor şi au scos nişte hîrîieli vocale pe care unii, să le zicem les connaisseurs, le-au salutat ca pe un act artistic vibrant, iar ceilalţi le-au luat ca pe o glumă îngroşată mult peste limita răbdării. Cu riscul să părem ignoranţi în materie, propunem în loc de „Romanian black metal band„, aşa cum apare trupa Negură Bunget în referinţele de pe Net, denumirea de „Romanian dacothic band„, carevasăzică derivatul dacic al rockului gothic. Istoric, am plasa acţiunea undeva după tăierea viilor de către Burebista şi nu foarte departe de momentul invaziei romanilor.

Cu timpanele cumva traumatizate după experienţa mugetelor celor de la Bunget, am trecut la Paradise Lost, trupă britanică înfiinţată la începutul anilor ’90, care a evoluat sau a involuat, depinde de perspectivă, de la death-metal la gothic-metal. Nick Holmes (voce), Gregor Mackintosh (chitară), Aaron Aedy (chitară-armonie), Steve Edmonson (bass) şi Jeff Singer (tobe) au cîntat în general bine, oricum mult peste violentul şi gratuitul amalgam sonor dinainte. Chitara lui Gregor a sunat interesant, Jeff Singer s-a dovedit un toboşar de clasă, iar vocea lui Holmes după ce s-a încălzit a mers în ton cu piesele propuse. Oamenii au apelat la piese mai noi şi mai vechi, de la „As I Die„, „Gothic„, „One Second” sau „So Much Is Lost„, pînă la creaţii de pe ultimul album „In Requiem„. Au bisat de două ori, n-au dat rasol, dar nici nu au explodat. Paradise Lost nu e trupă magică, ci una bună. Dacă a deranjat ceva în toată povestea, exceptînd cele cîteva mici rateuri vocale ale lui Holmes, acelea au fost acordurile de orgă inexistentă pe scenă, dar înregistrate pe bandă, chestie care răspîndea în atmosferă senzaţia de fake. Lumea a cumpărat tricouri, a aplaudat generos pentru o cauză mai bună şi a băut bere cu cumpătare, iar la ieşire a găsit ceea ce găsise şi la intrare. Negură. De data asta, ca fenomen meteorologic.

Vezi One Second cu Paradise Lost