Nebun la Eternitate

Aparţinea unei generaţii care se stinge. Tinerii anilor ’60-’70 s-au hrănit din excese, sătui de normalitatea coclită a vieţii părinţilor. Bobby Fischer a fost un hippie fără plete şi un tip conştient de dimensiunea circumvoluţiunilor creierului său. Şi-a petrecut tinereţea […]

Aparţinea unei generaţii care se stinge. Tinerii anilor ’60-’70 s-au hrănit din excese, sătui de normalitatea coclită a vieţii părinţilor. Bobby Fischer a fost un hippie fără plete şi un tip conştient de dimensiunea circumvoluţiunilor creierului său. Şi-a petrecut tinereţea într-o Americă prinsă cu vînătoarea de comunişti şi pe picior de război cu Vietnamul. Contemporan al curentului flower-power, a reinventat şahul oferindu-i prospeţime, suspans şi emoţie. A ars repede, dar flacăra lui s-a văzut de la Rejkjavik pînă la Tokyo.

Povestea lui Fischer seamănă tulburător cu aceea a lui Syd Barret de la Pink Floyd, şi el plecat timpuriu într-o călătorie fără întoarcere prin crevasele propriei minţi. Au trăit pe marginea prăpastiei şi ne-au vorbit despre alienare fiecare în felul lui. Cu deosebirea că drogul lui Bobby era jocul acela complicat pe 64 de pătrăţele, iar nebunia lui a fost mult timp tot un joc. Un mod de apărare împotriva universului care arăta cu totul altfel decît îşi dorea el. O lume pe care sfidat-o şi căreia i-a spus tot ce îi trecea prin minte. A practicat antisemitismul aşa cum preşedinţii americani practică joggingul, a jubilat la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. N-a practicat cavalerismul cu adversarii pe care nu dorea decît să îi distrugă. N-a preţuit femeile, considerîndu-le o investiţie inutilă de timp.

De ce aplaudăm un personaj detestabil în loc să publicăm un ferpar sec? Pentru că astfel de oameni ne trezesc. Ne aruncă în aer tabieturile şi prostiile cu care coabităm, încredinţaţi că sînt precepte de viaţă. Nu şahul s-a schimbat o dată cu Fischer, ci lumea. Sau măcar o pătrăţică. Aceea unde un nebun a făcut cîte toate reginele şi turele la un loc.