Cetatea eternă a camerelor digitale

Dacă eşti prea atent, rişti să nu mai observi frumuseţea şi să rămîi cu măreţia în braţe. Ratezi întîlnirea cu portocalii încărcaţi de fructe, cerul albastru desenat de mîna lui Rafael, verdele intens al palmierilor, duelul mirosurilor apetisante venite dinspre […]

Dacă eşti prea atent, rişti să nu mai observi frumuseţea şi să rămîi cu măreţia în braţe. Ratezi întîlnirea cu portocalii încărcaţi de fructe, cerul albastru desenat de mîna lui Rafael, verdele intens al palmierilor, duelul mirosurilor apetisante venite dinspre bucătăriile restaurantelor. Pleci la drum încărcat cu tot felul de clişee împreună cu armata de turişti. Invaziile barbare cu aparate digitale şi abonamente săptămînale la muzee. Cetatea Eternă, Capitala Lumii, Oraşul Celor 7 Coline. Lupoaica, Romulus şi Remus, Vaticanul, San Pietro. Piazza Navona, Piazza di Spagna. Via Appia, drumul oştilor romane victorioase. Bazilica San Giovanni in Laterano, iar lîngă, scara pe care a urcat Iisus la judecata lui Pilat din Pont. Ţi se taie răsuflarea, la naiba, e prea mult!, dar dincolo de toate astea palpită o lume vie. Atentă la detalii, relaxată, binevoitoare. Pe deasupra, cu un primar comunist, mare vînător de imigranţi români, Walter Veltroni pe numele lui.

Siesta imperială
Viaţa romanilor şi a românilor nu este însă tulburată de politică. Fiecare îşi vede de ale lui, fără grabă, cu pauze lungi de masă. Aici funcţionează impecabil proverbul „A tavola non si invecchia”. La masă nu se îmbătrîneşte. Între orele 1 şi 4 după-amiază nu are rost să deranjezi pe nimeni, cetatea îşi trăieşte siesta la modul imperial. Iarna la Roma seamănă cu un octombrie mai rece la Bucureşti. Metroul oferă o variantă ieftină şi comodă de transport, dar îţi ascunde oraşul. Roma veritabilă nu se află în tuburile de beton din pămînt, ci la suprafaţă. În soarele orbitor. În pieţele care gem de voluntari ai cauzelor pierdute, de artişti ambulanţi, de gură-cască, în magazinele cu marfă pe sprînceană, nu chiar pentru toate buzunarele.

Din partea casei
Restaurantele alcătuiesc un univers aparte. Se mănîncă bine şi mult, nu foarte scump. Cu 10-15 euro iei prînzul, cu maximum 20 o cină bogată. Anti pasti, primo piatto, secondo piatto, dolce. O sticlă de vin la carafă costă 10 euro. Cafeaua şi dulciurile sînt din partea casei. Taverna Flavia are un patron cinefil care a adus la masă de-a lungul timpului jumătate din actorii de la Hollywood. Stau mărturie pozele de pe pereţi. „A fost pe aici şi Chivu al vostru, cu Totti şi Cassano. Băieţi de treabă”. La Taverna Flavia, un local mult mai elegant decît arată numele, lucrează Ioana, o ospătăriţă din România, curăţică şi iute. Ne aude că vorbim româneşte şi cere voie să ne servească. E discretă, eficientă. Munceşte mult, 6 zile din 7, cîte 10 ore. E de 4 ani la Roma, habar n-are de fotbal, nu se gîndeşte să se întoarcă în România.

Spectacolul Via dei Condotti
În atenţia amatorilor de shopping, dar nu numai. Există o străduţă la Roma unde moda te pocneşte în moalele capului. Contactul este brusc şi neprotejat. Te simţi dezbrăcat. Exagerăm, între tine şi vitrinele somptuoase se cască o prăpastie. Continui să te simţi cumva umilit. Dar poţi citi, poţi privi. Şi privim, şi citim. Catherine Deneuve tînără şi superbă îşi potriveşte ciorapii într-o vitrină Louis Vuitton. Prada, Gucci, Dolce &Gabanna. Burberry, Celine, Alberta Ferretti, Trussardi, Modigliani. Valentino, Bvlgari, Armani, Eleuteri. Înăuntru nu intri nici măcar ca la muzeu, ci doar dacă eşti de-al casei. Te aşteaptă chelneri la trei ace, cu pahare de şampanie pe nişte tăvi aurite. Totul este un recital de culori şi lumini. Stofe grele şi dantele se revarsă peste manechine anorexice ca fetele acelea de la paradele de modă. Linii clasice şi avangardiste. Bijuterii sofisticate, combinaţii cromatice inaccesibile muritorilor de rînd. Cu 2-3000 de euro te poţi îmbrăca bine. Suficient cît să străbaţi Via dei Condotti fără sentimentul că se uită cineva după tine. Compătimitor.

Interzis la ţigări, băutură şi răceală
Că în restaurantele şi cafenelele din Italia nu se mai fumează, ştiam. Dar că nu poţi cumpăra o sticlă de vin sau două cutii de bere de la supermarket, nu. S-a întîmplat în ziua partidei AS Roma-Manchester United din Champions League, cînd din ordinul prefecturii accesul la rafturile cu băuturi alcoolice a fost interzis cu desăvîrşire. Aproape inutil de precizat, măsura se lega direct de prezenţa suporterilor englezi în oraş. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, peisajul absurd al magazinului care vindea doar răcoritoare şi energizante a fost completat de imaginea extraterestră a unor turiste japoneze răcite, cu tampoane izolante la gură. Altfel un semn de civilizaţie şi de respect pentru cei de lîngă tine.

Milan-Inter, războiul de 100 de ani
16 decembrie, 2007. Prînz, tîrgoveţi, Ferrari-uri, cîntăreţi ambulanţi. Via Vittorio Emanuelle II ticsită. Se aude un „Wish you were here” interpretat impecabil şi pentru o clipă crezi că eşti la Londra, în Picaddily.  Am picat în Piaţa Domului din Milano exact la o oră după victoria echipei lui Maldini în finala Cupei Mondiale a Cluburilor de la Tokyo. Suporteri milanişti claxonînd şi agitînd steagurile triumfului, tabloul clasic. În plus, la fel de clasic, săgeţi către rivali nerazzurri. „Dove sieti brutti interisti?”, nu mai are nevoie de traducere, nici de explicaţii. Victoria nu e destulă dacă nu e înfiptă în spatele adversarului. Altfel, paşnici şi puşi pe glume fanii campioanei Europei. Poliţia veghează discret, pregătită să intervină la orice mişcare sugerînd violenţa. Băieţii ne lasă să îi pozăm după ce le dăm asigurări că ţinem de mici cu AC Milan. Ce ce întîmplător este şi adevărat.

Familia, celula de bază
Italienii nu renunţă în ruptul capului la valorile tradiţionale. Agitaţia vieţii cotidiene îşi găseşte liman în sînul familei, care continuă să fie pilonul fundamental al unei societăţi tot mai polarizate. Mai ales în sud, unde două treimi din activitate o reprezintă întreprinderile mici şi mijlocii, în multe cazuri fiind vorba de afaceri familiale. Ritualul celor două mese comune, prînzul şi cina, unde apar nu o dată unchi şi veri mai depărtaţi, rămîne o formă de rezistenţă împotriva înstrăinării şi stressului. Nu opulenţa meselor, ci sentimentul de solidaritate este important aici. Mai bogaţi, cei din Nord cu un venit mediu personal de peste 2000 de euro, sau mai săraci, cei din Sud cu salarii medii sub 1500 de euro, toţi îşi află liniştea acasă, unde globalizarea continuă să fie o noţiune abstractă.