Artă florentină cu Adi Mutu

Aventura lui Adrian Mutu la Florenţa a început acum 478 de ani. Bineînţeles, fără ca el să o ştie. Era pe cînd tinerii aristocraţi ai urbei Renaşterii descoperiseră o distracţie teribilă. Se numea Calcio in livrea, un joc care opunea […]

Aventura lui Adrian Mutu la Florenţa a început acum 478 de ani. Bineînţeles, fără ca el să o ştie. Era pe cînd tinerii aristocraţi ai urbei Renaşterii descoperiseră o distracţie teribilă. Se numea Calcio in livrea, un joc care opunea echipe de 27 contra 27, de o duritate comparabilă rugbyului de azi. Stră-stră-bunicul fotbalului se practica tradiţional în perioada Carnavalului şi cu precădere în pieţele importante ale oraşului. Calcio storico s-a transformat la un moment dat într-o formă de rezistenţă a oraşului, care nu voia să abdice de la tradiţiile sale nici sub ameninţarea armelor cuceritorilor. Pe 17 februarie 1530, în timp ce Firenze se afla sub asediul trupelor papale, în Piazza Santa Croce, acolo unde odihnesc somnul de veci Michelangelo, Dante, Machiavelli şi Galilei, s-a disputat La Partita. Doamnelor şi domnilor, microbişti şi microbiste, o veste neplăcută. Înaintea englezilor, primii care au jucat fotbal au fost nişte tineri nobili din Florenţa.

Vînătorul de trofee
Ca să îl duci pe Adi Mutu în Piazza Santa Croce nu-i o întreprindere uşoară. Mai ales dacă are antrenament şi o dimineaţă florentină de digerat. Mai ales dacă în după-amiaza respectivă omul intra în direct la „10 pentru România” al Realităţii TV. „M-au anunţat că am cîştigat un premiu important. Maică-mea e topită după chestiile astea, a strîns toate trofeele. Şi mie îmi place să ies învingător, dar parcă orice premiu e un pas spre finalul carierei”. Florenţa în amurg are un farmec decadent. Umbra Domului cade oblic peste conştiinţe. Din maşina „Briliantului”, un Aston Martin negru ca noaptea fără lună, totul se vede monden, cu ochi de xenon. Pregătirea s-a prelungit dincolo de ora anunţată. „Vin înainte cu un ceas, plec la o oră după. Nu-mi bat joc de mine, recuperarea este mai importantă decît v-aţi închipui”.

„Nu mi-e ruşine cu ai mei!”
Cum se trăieşte la Florenţa? „Oraşul e liniştit, cu oameni bogaţi. Ne simţim confortabil. Ei, da, am rămas dator la capitolul muzee. Îmi fac meseria, nu am senzaţia că sînt vînat, ca la Londra, ca la Bucureşti. Aici, dacă ieşi la un bar sau la un club şi, din întîmplare, te întîlneşti cu nişte ziarişti care beau şi ei un pahar, şi trag o ţigară, nu apari a doua zi pe prima pagină. Paparazzii sînt altă specie. Dar şi ei au un cod al onoarei”. „Ce mai e prin ţară? Aud că iar s-au scris tot felul de tîmpenii despre mine”, preia iniţiativa decarul naţionalei. Ce ştii, lumea aleargă să trăiască mai bine. Şi se bucură că ne-am calificat la Euro. Apropo, ce speri de la turneul ăsta final? „Să jucăm, să joc. E prima noastră ocazie să arătăm ce putem. Să arătăm celor care nu au crezut în noi”. Serios acum, chiar vă gîndiţi la titlul european? „Cine ne poate opri? Doar noi. Cu Italia, Franţa şi Olanda nu avem nimic de pierdut. În orice altă grupă am fi căzut, stăteam şi făceam socoteli aiurea”. Se mai uită urît italienii la români? „Mie nu mi-e ruşine cu ceea ce sînt. Cu ai mei. Parcă prea ne punem cenuşă în cap”.

Urmaşul lui Nicolas Cage
Am văzut că te iubeşte lumea aici, cînd ai ieşit de la antrenament s-a făcut coadă la autografe. „Iar voi m-aţi adus aici în buricul oraşului să-mi faceţi poze. Vă daţi seama că nu mai scap de ei pînă mîine? Apropo, ştiu povestea cu Piazza Santa Croce, dar trebuia să fi venit în perioada Carnavalului, atunci era frumos. Costume, tot tacîmul. Hai, că întîrzii la filmare!”. Zîmbeşte profesional, de parcă a crescut pe acelaşi platou de filmare cu Nicolas Cage. Sau cu Mastroiani. I se vede dantura impecabilă, sănătoasă, de animal de pradă „Şi să aveţi încredere în noi, nici nu ştiţi cît de tare ne dorim să reuşim!”.