Amintiţi-vă de Covaci!

Ştefan Covaci nu semăna cu Clark Gable şi probabil că nici mama sa nu avea nimic din Vivien Leigh. Şi, spre deosebire de clonele telemizate ale actorilor de la Hollywood, Covaci nu stăpînea decît un dreptunghi de teren de 100 […]

Ştefan Covaci nu semăna cu Clark Gable şi probabil că nici mama sa nu avea nimic din Vivien Leigh. Şi, spre deosebire de clonele telemizate ale actorilor de la Hollywood, Covaci nu stăpînea decît un dreptunghi de teren de 100 pe 60 de metri, nu neapărat în intravilan, în total vreo 6000 metri pătraţi. Dar nu tot timpul, doar o dată, de două ori pe săptămînă, cîte 90 de minute. Puţin, dom’le, foarte puţin! Totuşi, în lipsa lui de mijloace fixe, omul care a stat pe banca Ajaxului anilor ’70 semăna cu un mare antrenor. Iar acum peste ani, începe să se facă dreptate. Chiar era un mare antrenor.

Rămîne un mister cum a ajuns Ştefan Covaci la Ajax, cea mai mare echipă a Europei la vremea aceea. S-a glosat pe tema cetăţeanului român de etnie maghiară, dar cu rădăcini evreieşti. Origine care i-ar fi netezit drumul spre clubul lăncierilor, finanţat de lăncierii băncilor din Amsterdam. După 36-37 de ani, contează mai puţin cum a devenit Covaci antrenorul lui Johan Cruyff. Este important însă cum a reuşit el acolo unde alături de marele Johan stătea celălalt Johan, Neeskens. Şi Krol, şi Haan, şi Keizer, şi Johnny Rep, invenţia tehnicianului venit din Carpaţi să aducă gloria fotbalistică pe canalele olandeze.

Mărturiile celor care cucereau Europa şi lumea vegheaţi de pe margine de Ştefan Covaci spun multe despre stilul acestuia . Un tehnician desăvîrşit, un om inteligent, cu tact. O persoană care ştia la perfecţie măsura lucrului cu fotbalistul. A circulat legenda că Johan Cruyff era creierul echipei, iar nea Pişti doar coseurul, omul care întreţinea atmosfera. Altă legendă care o desfiinţează pe cea tocmai enunţată spune că la un moment dat Covaci l-a motivat pe Cruyff să evolueze cu 1000 de guldeni puşi pe genunchiul bolnav.

De fapt, poveştile interferează. Nimerit într-un loc unde fotbalului tradiţional i se intentase proces, alături de nişte jucători unici, Pişti Covaci a ştiut să păstreze echilibrul. Să nu altereze ce era perfect şi să pună în valoare excelenţa. Fotbalul total inventat de Rinus Michels găsise în Covaci cutia de rezonanţă care a făcut posibilă victoria în faţa Interului în finala Cupei Campionilor din ’72. Sandro Mazzola şi Giacinto Fachetti predau drapelul pe care scria catenaccio unor băieţi blonzi care îşi puseseră în minte să alerge pe tot terenul şi să nesocotească rigiditatea alcătuiri unei formaţii. „I-am lăsat să joace, asta am făcut”, i-a mărturisit Covaci lui Imi Ienei peste ani.

Simplu, nu-i aşa? Sau poate că nu, uitaţi-vă ce mărgici au ouat Sven Goran Eriksson şi Steve McClaren cu nişte fotbalişti de excepţie ca Gerrard sau Lampard. De ce nu, studiaţi experimentul Mourinho la Chelsea. Apoi, să ne uităm un pic la ce discursuri se practică prin ograda Ligii întîi la nivelul antrenorilor. Normal ar trebui să ni se facă aşa un dor de Pişti Covaci!