Teatrul viselor haotice

Ca să pătrundă în „Systematic Chaos”, băieţilor de la Dream Theater le-au trebuit 22 de ani. 22 de ani ca să ajungă de la ordinea viselor tinereţii la dezordinea programatică a muzicii de azi. Haosul sistematic şi ordonat. 22 de […]

Ca să pătrundă în „Systematic Chaos”, băieţilor de la Dream Theater le-au trebuit 22 de ani. 22 de ani ca să ajungă de la ordinea viselor tinereţii la dezordinea programatică a muzicii de azi. Haosul sistematic şi ordonat. 22 de ani. Cam atît aveau ei atunci cînd au început să cînte împreună. Studenţi ai Colegiului de muzică Berklee pe vremea aceea, bateristul Mike Portnoy, basistul John Myung şi chitaristul John Petrucci au format grupul botezat la început Majesty, denumire revendicată în instanţă şi de un grup din Las Vegas. Portnoy s-a reorientat şi a zis Dream Theater. Yankei fiind oamenii, fără nici o legătură cu supranumele celebrei arene a lui Manchester, Old Trafford. Prozaic, acel Dream Theater, sursa de inspiraţie a lui Portnoy, era doar un cinematograf din Monterey, California.

Systematic Chaos este ultimul album în ordinea cronologică a trupei şi a fost lansat în vara lui 2007. Pentru că de atunci a trecut o jumătate de an, putem privi cu detaşare lucrarea unor muzicieni de mare calitate, care au reuşit să arate că rock-ul progresiv nu murise, ci fusese doar ţinta unor atentate kamikadze din parte unor fundamentalişti ai genurilor comerciale. Pentru că, spre deosebire de domeniul IT, o jumătate de an în muzică nu înseamnă un secol, spre Systematic Chaos putem privi şi cu nerăbdarea, şi cu neliniştea pe care ţi-o provoacă noul. Iar ultimul Dream Theater este nou prin abordare şi proaspăt în idei. „Greu şi tehnic, puternic şi dinamic, toate elementele pe care oamenii le aşteaptă de la DT sînt conţinute în această lucrare. Dramatic şi agresiv. Stilul şi sound-ul au rămas intacte, totul pe fondul unui impact sonic exploziv. Vă place sau nu, aşa sună caracterizarea venită din interior. Insiderul este nimeni altul decît prietenul Mike Portnoy, liderul gîndurilor şi purtătorul de cuvînt neoficial al trupei. Un baterist care nu ţine doar ritmul, ci şi spiritul treaz al DT.

Şi acum părerea noastră de microbişti îndelung încercaţi ai rockului. Ca şi Octavarium, penultimul album, Systematic Chaos degajă energie şi inspiraţie. Pe unele piese se simte însă o rutină, pe altele senzaţia lui deja ecoute. Systematic Chaos nu are unitatea unui Images and Words sau Metroplis, dar va rămîne drept un album consistent, unde vocea lui James Labrie şi clapele lui Jordan Rudess intră în rezonanţă cu solourile de chitară ale lui Petrucci, un virtuoz cu suflet şi muşchi de culturist. Ascultînd Constant Motion, Forsaken sau The Dark Eternal Light îţi aduci aminte de Metallica, simţi parfum Yes şi gust de Floyd. Ca orice artişti veritabili, băieţii plecaţi de la Berklee nu şi-au ascuns niciodată afinităţile, slăbiciunile şi sursele de inspiraţie. Şi-au cinstit maeştrii, pe opera cărora au bricolat cu eleganţă, fără să fure, fără să mînjească. Să ne bucurăm de acest album, fiindcă e încă o probă la dosarul unde scrie negru pe alb că se poate face şi acum muzică de calitate, fără să invoci moda.

ASCULTA AICI Forsaken – Dream Theater