Sepp şi Ulise

Sepp Blatter nu suferă în nici un caz de sindromul lui Ulise, care îi atinge pe oamenii singuri, copleşiţi de sentimentul eşecului şi de lupta zilnică pentru supravieţuire. Nu, boala legendarului erou mitologic îi atinge pe amărîţii plecaţi departe de […]

Sepp Blatter nu suferă în nici un caz de sindromul lui Ulise, care îi atinge pe oamenii singuri, copleşiţi de sentimentul eşecului şi de lupta zilnică pentru supravieţuire. Nu, boala legendarului erou mitologic îi atinge pe amărîţii plecaţi departe de casă, în căutarea unei soarte mai bune. Nu-i cazul preşedintelui FIFA, care la 71 de ani are un moral de fier şi un cont beton. Deşi stă şi el departe de casă zeci şi sute de zile dintr-un an. Cel puţin asta spun deconturile şi diurnele încasate. 340 de euro pe zi, cît timp herr Sepp voiajează întru binele planetar al fotbalului. For the good of the game, aşa sună sloganul fotbalului mondial. Frumos, mai ales pentru şeful acestuia, proprietarul unui salariu anual de 2, 4 milioane de euro, la care se adaugă nenumăratele atenţii ale ţărilor bananiere, petrolifere şi cerealiere din subordine.

Dezvăluirile conţinute în cartea „Fault!” a britanicului Andrew Jennings nu şochează fiindcă multe din matrapazlîcurile FIFA erau deja de notorietate. Jennings nu vine decît să astupe cu date concrete posibilele noastre îndoieli asupra afacerii subterane cu fotbalul mondial. Blatter nu este un caz, ci o faţă a liderului multinaţional. Varianta creată în laboratoarele societăţilor suprastatale. Modul fraudulos prin care a ajuns Blatter la putere în ’98, cu sacii de bani căraţi din Quatar pînă la Paris, din Golful înecat în petrol în Oraşul Luminilor atît de puternice că nu se mai vedeau şpăgile şi promisiunile făcute africanilor şi esticilor europeni, inclusiv Naşu-all-inclusive, totul vorbeşte despre un sistem unde se lucrează cu precizie elveţiană, cum altfel, şi lipsă de scrupule siciliană.
Ne-ar fi plăcut ca la sfîrşit de an să povestim despre inocenţa jocului şi a oamenilor care îl conduc. Aflînd că pînă şi Kaka se închină unui Dumnezeu luat în antrepriză de nişte escroci, ar trebui să ne resemnăm şi să privim cu ochi îngăduitori micile manevre ale lui Mircea Sandu, parte organică a regiei planetare. Rămîne totuşi speranţa că un sprint al lui Cristiano Ronaldo, o rupere de ritm a lui Messi sau un gol al lui Mutu nu sînt altceva decît o expresie a bucuriei fotbalului şi nu o comandă de la fratele Sepp, venită pe cămilă prin deşertul conştiinţei.