Duş unguresc

Ca să fie bine, trebuie să fie mai întîi rău. Nimic fără suferinţă, fără emoţii. De ce simplu, dacă se poate complicat? Acestea par criteriile care le guvernează pe fetele din naţionala de handbal a României. Cu Ungaria a fost […]

Ca să fie bine, trebuie să fie mai întîi rău. Nimic fără suferinţă, fără emoţii. De ce simplu, dacă se poate complicat? Acestea par criteriile care le guvernează pe fetele din naţionala de handbal a României. Cu Ungaria a fost invers. Ca să fie rău, trebuie să fie mai întîi bine. Cu Ungaria am pierdut după ce am avut meciul în mînă. La propriu, fiindcă handbalul e un sport în care mîna e vehiculul, dar mintea e motorul. Iar la capitolul ăsta stăm destul de rău. Steluţa, Narcisa şi compania se pierd ca nişte începătoare atunci cînd adversarul le suflă în ceafă. Iar Gorbicz şi compania au plămîni buni şi suflă tare.

Ne-am jucat cu ele în prima repriză, ratînd cu o lejeritate specifică echipelor fără experienţă. Dar parcă noi plecaserăm în Franţa anunţînd că atacăm titlul mondial. Acum e momentul, s-a auzit din toate direcţiile. Fetele, antrenorii, oficialii. Noi, presa. După înfrîngerea în faţa Ungariei, ni se va spune că nu contează, că România era calificată deja în sferturi, că e un accident de traseu. Gheorghe Tadici ştie că nu e aşa. Sperăm că ştie, pentru că în timpul reprizei a doua a semănat cu Olăroiu de la partida de tristă amintire Middlesbrough-Steaua. Se dărîma totul în jur şi antrenorul arăta aceeaşi apatie ca a elevelor. Iar un profesor în pană de idei e mai vinovat decît un elev cu lipsuri în materie. Aşteptăm ca la meciul cu Germania să fim contrazişi, fiindcă nu e satisfacţie mai mare decît ca echipa ta să cîştige atunci cînd ţi-ai pierdut încrederea.