Calea Werder, fundătura Real

Perlele se găsesc pe fundul apei, iar meciurile frumoase în Champions League. Nici la unele, nici la celelalte nu se ajunge uşor. Aşa stă scris acolo unde nimeni nu poate schimba ceva. Pescarii de perle trebuie să-şi ţină respiraţia cîteva […]

Perlele se găsesc pe fundul apei, iar meciurile frumoase în Champions League. Nici la unele, nici la celelalte nu se ajunge uşor. Aşa stă scris acolo unde nimeni nu poate schimba ceva. Pescarii de perle trebuie să-şi ţină respiraţia cîteva minute. Amatorii de fotbal au viaţă mai grea, n-au voie să respire 90 de minute. Nu le dă voie jocul. Nu-i vorbă, nici inimile nu o duc prea confortabil în timpul ăsta. După coşmarul de la Glasgow, Mircea Lucescu va intra negreşit în dosarele cardiologilor. La capitolul rezistenţă supranaturală. Dar nu despre drama mercenarilor lui Rinat Ahmetov vom povesti aici.

Werder-Real a fost un regal. Rimă de doi lei, meci de clasă. David şi Golliat. Gulliver în Ţara Piticilor. Foarte bogaţii spanioli în vizită la nemţii de la Marea Nordului. Nici ei nişte săraci. Era postgalactică sub domnia lui Bernd Schuster. Un fost mare fotbalist, care propune echipe spectaculoase, cu rezultate sub nivelul fotbalului practicat. Drama artiştilor nimeriţi printre mourinhieni. Dincolo, Thomas Schaaf, un meseriaş prea puţin preocupat să fie charismatic. Tipul de antrenor care face din rahat bici. Baumann, Hunt, Fritz, Pasanen. Fotbalişti destoinici, harnici. Pe unul dintre ei chiar aşa îl cheamă, Harnik. Tînără vedetă austriacă, viitor adversar în preliminariile Mondialului din 2010. Atenţie!

În absenţa vedetei braziliene Diego, la Werder a ieşit la rampă danezul Daniel Jensen. În locul artificiilor tehnice, consistenţă şi concentrare. Pase curajoase. Vi se pare puţin? Mai priviţi o dată tabela de scor! Triumful se poate compune dintr-o sumă de gesturi fireşti, nu e nevoie de kilograme de invenţii pe metru pătrat. Acesta e de fapt mesajul victoriei lui Werder. Al fotbalului de ultimă generaţie. Calea de urmat atunci cînd întîlneşti giganţii. Trebuie să îţi vezi de treabă şi să te concentrezi la picioarele uriaşului din faţa ta. De cele mai multe ori sînt de sticlă. Aşa îţi explici de ce Rosenberg, un băiat care aleargă de parcă înoată, i-a perpelit pe Metzelder şi Pepe, gluma portugheză din apărarea Realului.

Despre Real. Tricouri impecabile, aer aristocratic. Ghete roşii, ultimul răcnet. Şi să nu spuneţi că Guti nu a rănit inimile domnişoarelor microbiste! Dar şi ei, madrilenii, aveau priviri rănite. De animale nobile vînate de o ceată neanderthaliană. La ei nu calitatea suferă, ci ansamblul. Robinho e jucăuş şi imprevizbil, Raul are rasă şi cînd şchioapătă, Van Nistelrooy simte poarta şi dacă este la 50 de metri de ea, cu spatele. Nu-i de ajuns. Echipa favorită a lui Juan Carlos, regele acela salutat camaradereşte de Adrian Cioroianu, suferă de o maladie. Boala vedetei descărcate cu basculanta la uşa clubului.

Şi ce ne privesc pe noi toate chestiile astea? Ar trebui, după experienţa tristă a Stelei. Altfel, o luăm de la capăt la anul. Plîngem pe nişte bugete la care n-o să avem acces niciodată şi uităm că fotbalul este totuşi o activitate democratică, unde sinceritatea şi inteligenţa pot învinge trufia drapată în aur.