Pendulul lui Holopainen

Înainte de Anette a fost Tarja. Înainte de Dark Passion Play a fost Angels Fall First. Sau Wishmaster. Înainte de Nightwish a fost tot Nightwish. Ultima afirmaţie stă în picioare, dar necesită unele completări. Nightwish ediţie 2007 arată altfel. Celălalt […]

Înainte de Anette a fost Tarja. Înainte de Dark Passion Play a fost Angels Fall First. Sau Wishmaster. Înainte de Nightwish a fost tot Nightwish. Ultima afirmaţie stă în picioare, dar necesită unele completări. Nightwish ediţie 2007 arată altfel. Celălalt Nightwish, cel invadat de vocea inimitabilei Tarja, era o remarcabilă trupă de metal simfonic pentru adolescenţi. Răutăcioşi sau maliţioşi, esteţi sau cîrcotaşi cu vechime prin concerte, cei care prinseseră eticheta asta grupului finlandez nu greşeau fundamental. Doar accentuau tuşele. Teme frumoase, relativ uşor de reţinut. Unele piese devenite veritabile şlagăre de rock gotic, dacă o asemenea specie muzicală poate fi închipuită. O melodicitate cîteodată facilă, care prin audiţie repetată migra în monotonie, în deja ecoute. Pînă la banalizare nu mai era decît un pas, niciodată parcurs graţie superbei Tarja, al cărei glas tăia munţii în două, dar şi pentru că alături de ea vegheau Tuomas Holopainen, creierul trupei cu mîinile pe claviatură, toboşarul Jukka Nevalainen ori basistul Marco Hietala.

Noul Nightwish a supravieţuit schimbării polilor magnetici. Fiindcă asta a însemnat plecarea Tarjei în 2005. Mai bine zis, urma să însemne. Mulţi anticipaseră sfîrşitul trupei, intrarea ei în incapacitate de exprimare. Single-ul Eva confirma unele bănuieli, suedeza Anette Olzon părînd o pisicuţă prin comparaţie cu tigroaica Turunen. Eva, o baladă uşor de ascultat, cu un solo cuminte de chitară executat de Emppu Vuorinen, el însuşi un instrumentist nici prea, prea, nici foarte, foarte. Foarte probabil, veriga subţire a trupei.

Apariţia albumului Dark Passion Play a pus surdină ansamblului de bocitoare la căpătîiul Nightwish, despre care s-a decretat că a ajuns o formaţie mai palidă decît copiile create prin prozelitism. Fals! Am pierdut o mare rockeriţă cîntăreaţă de operă, dar am cîştigat o trupă. Oamenii ăştia au fost obligaţi să-şi pună mintea la contribuţie. Prima piesă, Poet and the Pendulum, durează peste 14 minute. O arhitectură complexă, arborescentă, amendată de unii ca bombastică, dar care nu e altceva decît o operă rock de cea mai bună factură. Forţă, curaj, melodie, inspiraţie, inovaţie, emoţie, totul susţinut de un cor solid şi de o orchestră de bună calitate, unde viorile şi violoncelul, instrumentele de suflat şi percuţia îşi fac treaba la nivel înalt. Prin farmec, vocea Anettei se metamorfozează din acceptabilă în cristalină şi din cristalină în interesantă – vai, dragă, dar seamănă izbitor cu Abba!, se aude din loja lui Gică Contra metalistu’ -, basistul Hietala ne dezvăluie calităţi vocale potrivite şi pentru power metal, şi pentru gothic, şi pentru registrul baladesc, Holopainen dansează pe clape, slalomînd printre motive celtice.

Senzaţia de putere degajată de Poet and the Pendulum nu mai este la fel de evidentă în următoarele bucăţi ale albumului, dar creşte aportul solistei. Şi influenţa unui muzician de talia lui Hietala. Bye, Bye, Beautiful, The Islander, Sahara, Meadows of Heaven. Melodii reuşite ale unui album frumos, rotund. Nu atît de rotund încît să atingă perfecţiunea, dar suficient să fie ascultat cu plăcere. Cu o singură condiţie. Ideile preconcepute trebuie lăsate la uşă. După ce intri în casa Dark Passion Play şi te obişnuieşti cu lumina difuză, nu ţi se mai pare totul atît de dark. Şi încă ceva. O constatare cumva dureroasă. Nimeni nu-i de neînlocuit.

CLICK AICI PENTRU A ASCULTA PIESA