Graţie şi dizgraţie

Zenga a intrat în dizgraţia acţionarilor dinamovişti. Banal, fiecare intrăm la un moment dat în dizgraţia cuiva. Soţul în dizgraţia soţiei şi viceversa, subalternul în dizgraţia şefului, şeful în dizgraţia şefului mai mare. Fiindcă viaţa este dizgraţioasă, toţi avem măcar […]

Zenga a intrat în dizgraţia acţionarilor dinamovişti. Banal, fiecare intrăm la un moment dat în dizgraţia cuiva. Soţul în dizgraţia soţiei şi viceversa, subalternul în dizgraţia şefului, şeful în dizgraţia şefului mai mare. Fiindcă viaţa este dizgraţioasă, toţi avem măcar un şef, chiar dacă nu o ştim. Revenim la Zenga, cel pe care şefii dinamovişti l-ar vrea plecat şi mîine. Acelaşi Zenga despre care aceiaşi acţionari vorbeau la numire şi după victoria strălucitoare de la Iaşi ca despre Iulius Cezar şi Alexandru cel Mare la un loc.

Un lucru e sigur. Criza se prelungeşte, iar injecţia de moral, specialitatea lui Walter, a durat mai puţin decît efectul unui vaccin antigripal. Ceea ce bănuiam că este forma de revoltă a jucătorilor împotriva lui Rednic se dovedeşte a fi boala cronică numită autocontemplaţie, din care Niculescu şi compania nu vor ieşi cu hei-rupuri. Echipei îi lipsesc calmul, dăruirea lucidă, voinţa inteligentă. Greu de crezut că variantele Răzvan Lucescu sau Cristiano Bergodi deţin licoarea care vindecă de sterilitate şi precipitare. O sugestie probabil naivă. Lăsaţi-l totuşi pe Zenga să-şi facă treaba! Nu (mai) costă nimic.