Deep Purple, bucuria adîncă

Cei care au crescut cu Deep Purple ştiau. Ei au venit la concert să-şi recupereze emoţiile, tinereţea, dragostea. Children in time, nu Child in time. Pentru cei care s-au născut mai tîrziu, trebuie spusă povestea. Iar şi iar. A fost […]

Cei care au crescut cu Deep Purple ştiau. Ei au venit la concert să-şi recupereze emoţiile, tinereţea, dragostea. Children in time, nu Child in time. Pentru cei care s-au născut mai tîrziu, trebuie spusă povestea. Iar şi iar. A fost odată ca niciodată, în Anglia sfîrşitului anilor ’60, despărţită definitiv de spectrul războiului. Al sacrificiilor. O ţară care îşi redescoperea farmecul libertăţii, pofta de viaţă, umorul. Printr-un fenomen straniu care ţine probabil de graţia divină, nişte tineri au simţit nevoia să cînte. Din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai bine. Au format grupuri, şi-au lăsat plete, au inventat un stil de viaţă nu foarte ordonat, au schimbat muzica. Pentru întîia oară de la clasici, apărea cineva care avea ceva de spus. Altceva.

Notă informativă. Deep Purple a venit la Bucureşti în turneu de promovare a ultimului album, „Rapture of the deep”. Într-o alcătuire puţin alterată faţă de componenţa consacrată de istorie. Alături de solistul vocal Ian Gillan au urcat pe scenă toboşarul Ian Paice, basistul Roger Glover, chitaristul Steve Morse şi organistul Don Airey. Ultimii doi, în locul legendelor numite Blackmore şi Lord. Au interpretat piese noi şi vechi, iar publicul a răspuns cu entuziasm la demonstraţia de virtuozitate şi profesionalism.

ASCULTĂ PIESA CHILD IN TIME

Notă sentimentală. Nimic din ce aţi citit pînă acum nu contează. Băieţii de la Deep Purple au sosit la Bucureşti pentru că nu au obosit să cînte. „Rapture of the deep” este pretextul acestui turneu, nu motivul intim. Bucuria de a urca pe scenă a rămas intactă. Nu şi vocea lui Gillan, dar asta ştiam mai demult. Răutăcioşii au spus că Gillan a ajuns veriga slabă a grupului. Apropo, a şi slăbit! Dar nu despre vocea lui Gillan discutăm, pentru numele lui Dumnezeu! N-am mers acolo să ascultăm triluri şi vocalize, ci pentru întîlnirea cu legenda! 10.000 de suflete au vibrat la reîntîlnirea cu Highway Star, Speed King, Smoke on the Water, Lazy, Woman from Tokyo. Steve Morse nu e Ritchie Blackmore, dar are stil şi viteză, acurateţe şi sentiment, Glover (excepţional solo pe bas) şi Paice continuă să formeze unul dintre cele mai redutabile grupuri ritmice din rockul mondial. „Recrutul” Don Airey nu e nici el John Lord, dar ne-a dovedit că ştia cu precizie unde cîntă. Bucharest, Romania. Nu Budapest! Acorduri din Rapsodia lui Enescu, pasaje din Ciocîrlia.

Sensibili la astfel de cadouri, mai tinerii şi mai bătrînii rockeri au reacţionat cu urale şi fluierături, nu huiduieli, dragilor, nu sîntem la fotbal, la concertele rock se fluieră de fericire! Da, în cîteva rînduri a căzut sonorizarea, dar nu ei erau vinovaţi, ci tensiunea oscilantă din reţeaua Bucureştiului. Gillan şi compania nu puteau aduce în Capitala patriei noastre mult iubite şi tensiune de 220 volţi la pachet, ci doar waţii iubirii de muzică. Iar aici nu s-au zgîrcit.

Despre Deep Purple s-a spus acum vreo 30 de ani că este o trupă superficială, dispusă la concesii. Ca să înţelegeţi, era pe cînd Pink Floyd se călca pe bătături cu Yes, tot atunci pe cînd Jethro Tull inventa, iar Led Zeppelin fascina. Mulţi dintre DJ-ii şi VJ-ii de azi i-au trimis la muzeu, printre scheletele dinozaurilor. Dacă fiinţele astea preistorice emit sunete atît de rotunde şi atît de aproape de sublim, nu putem decît să regretăm că nu ne-am născut în Jurasic. Ori să-i aplaudăm cît se mai află printre noi. Inamicul tuturor e timpul.

Vezi o galerie foto de la concert AICI!