Marele Ducat al calificării

A fost greu cu Luxemburg. E o glumă, domnule ziarist, spune că e o glumă, fiindcă altfel te descalifici! Începi să vorbeşti limba de lemn a federalilor! Nu-i o glumă, stimaţi microbişti şi microbiste! A fost greu pentru că era […]

A fost greu cu Luxemburg. E o glumă, domnule ziarist, spune că e o glumă, fiindcă altfel te descalifici! Începi să vorbeşti limba de lemn a federalilor! Nu-i o glumă, stimaţi microbişti şi microbiste! A fost greu pentru că era prea uşor. Pentru că joci poticnit în faţa unor pelzirişti care nu au ce pierde, a unor oameni al căror entuziasm este egal cu lipsa de rafinament. Contează enorm cine îţi dă replica, iar adversarii noştri din Marele Ducat nu au mai dat nici un mare sportiv de la schiorul Marc Girardelli încoace. Care nici el nu se născuse în Luxemburg de fapt.

Revenim la tricolori. La mutra îmbufnat-contrariată a lui Piţi, la oboseala cronică a lui Dică, la aerul de primadonă rănită arborat de Marica. Ne gîndim din nou la el. La Goian. Un cap, domnu’ Goe, ce Dumnezeu? Apoi ne liniştim. Golul lui Florentin Petre după un un-doi cu fundaşul advers a rezolvat totul. La naiba cu construcţia, cu fluenţa paselor! Jucăm să ne calificăm, nu să facem spectacol. Pe bune! La Tirana bulgarii îşi dau un autogol mai mare decît toate mămăligile noastre şi dinspre Alpii austrieci şi elveţieni bate un vînt proaspăt. Miroase a flori şi a calificare. Aaa, se aud şi dopurile de la şampaniile lui Mitică!