Angela ca Ovidiu

Cristian Geambaşu aşteaptă ca steliştii să joace mai ales pentru cei care îi fluieră

Joacă de mai mulţi ani pe cele mai tari arene ale lumii. Scala, Covent Garden, Metropolitan. Numai în fazele superioare ale competiţiei, la cel mai înalt […]

Cristian Geambaşu aşteaptă ca steliştii să joace mai ales pentru cei care îi fluieră

Joacă de mai mulţi ani pe cele mai tari arene ale lumii. Scala, Covent Garden, Metropolitan. Numai în fazele superioare ale competiţiei, la cel mai înalt nivel. Mereu printre cei mai buni. Aţi înţeles. Nu vorbim despre fotbal, ci despre operă şi despre soprana Angela Gheorghiu, recent concediată de Opera Lirică din Chicago pe motiv de chiul sistematic de la repetiţii.

Directorul instituţiei, William Mason, a considerat absenţele româncei drept încălcări intolerabile ale contractului. În lumea artistică, astfel de măsuri se iau foarte rar şi se impregnează în memoria colectivă.

De ce ultima ispravă a Angelei Gheorghiu înainte de meciul Steaua-Arsenal? Pentru că e povestea vedetei în relaţia cu publicul, colegii şi angajatorii. A starului capricios, care de la un anumit punct al carierei pune pe primul plan pretenţiile fanteziste, interesele personale. Soprana născută la Adjud nu se află la prima încălcare a moralei meseriei. Împreună cu soţul ei, tenorul Roberto Alagna, terorizează cu tot felul de mofturi marile scene ale lumii. Tabloidele britanice nu i-au cruţat, botezîndu-i Bonnie şi Clyde.

De aceea, doamnei Gheorghiu i s-a întîmplat să fie şi fluierată, aşa ca Ovidiu Petre. Alteori a fost ovaţionată, aşa cum nu a fost şi probabil nu va fi niciodată Ovidiu Petre. Indiferent ce s-a întîmplat în stal ori în loje, celebra soprană nu s-a gîndit să se lase de meserie. Iar fluierăturile într-o sală unde se cîntă „Boema” de Puccini sînt mult mai grele decît cele de pe un stadion, unde fac parte cumva din peisaj.

Din păţania Angelei Gheorghiu, ar putea învăţa şi Ovidiu Petre, şi colegii lui de echipă. Asta, bineînţeles, dacă nu sînt prea ocupaţi cu biliardul sau cu tradiţionalul tăiat al frunzei la cîini dinaintea partidelor importante. Ce ar trebui ei să reţină? Ceva simplu, al naibii de simplu. Publicul se ostilizează progresiv. El începe prin a fi binevoitor, apoi trece în faza de circumspecţie. Mai pe urmă înjură printre dinţi, regretînd banii daţi pe bilet. La fluierături ajunge într-un final, atunci cînd simte că e trădat. Nu i se oferă nici spectacol, nici rezultat, ci doar o lene fizico-mentală din partea unor semeni plătiţi indecent de bine.

Lumea ştie că Fabregas şi Van Persie sînt peste Lovin şi Neaga. Nu aşteaptă minuni ca preafericitul întronizat ca finanţator, dar pretinde sudoare, efort sincer pe teren, o minimă concentrare. Veţi fi uimiţi să vedeţi că suporterii ăştia răi şi neduşi la biserică vor aplauda şi la un rezultat negativ dacă îi vor simţi pe ai lor acolo, cu mintea, trupul şi sufletul în meci.