Odă lobului liftat

Cristian Geambaşu povesteşte despre un meci de poveste de la US Open

Un bun prieten îmi spune adeseori că tenisul e moartea televiziunii. Ştii cînd începe, nu ştii niciodată cînd se termină, adaugă el, om greu încercat în lupta cu […]

Cristian Geambaşu povesteşte despre un meci de poveste de la US Open

Un bun prieten îmi spune adeseori că tenisul e moartea televiziunii. Ştii cînd începe, nu ştii niciodată cînd se termină, adaugă el, om greu încercat în lupta cu spaţiul de emisie. Dar nu cumva tocmai suspendarea timpului şi eliberarea spectacolului ne oferă plăcerea deplină a unui meci? Ce poate fi mai frumos decît să ştii că doar scorul decide cînd e punct, şi nu vreun Colţescu nimerit cu fluierul în gură? Cine a urmărit tenis înainte de ’89 ştie că TVR-ul rezolvase problema spunînd un nu hotărît imperialismului. Meciul se încheia cînd începea telejurnalul. Sau emisiunea în limba naţionalităţilor conlocuitoare. Finalele Borg-Connors sau Becker-Agassi îşi derulau seturile decisive fără noi, care savuram ultimele realizări ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate.

Am scăpat de coşmar, dar continuăm să ne uităm cu teamă la ceas. Din alte motive. Partidele de la US Open se dispută tîrziu în noapte, cînd orice slujbaş normal îşi execută somnul recuperatoriu. Pentru cei care au însă puterea să învingă în războiul cu orele, satisfacţia e garantată. Acum cîteva zile, un Djokovici pe val şi un Stepanek tocmai abandonat de Hingis au jucat şi s-au jucat aproape 5 ore. Cu mingea, din care au făcut tot ce au dorit, cu nervii lor, cu nervii noştri. A cîştigat sîrbul, chinuit de cîrcei şi înconjurat de o simpatie suprarealistă din partea publicului american. Cine îşi mai aduce aminte de bombele abătute asupra Belgradului acum cîţiva ani?

Întîlnirea dintre Tommy Haas şi James Blake a fost una pentru colecţionari. Neamţul şi americanul sînt doi foşti copii teribili ai tenisului ajunşi la 29 şi 28 de ani într-o foarte bună stare de conservare, cu deprinderile tehnice la zi şi cu dorinţa intactă de a evolua la cel mai înalt nivel. Din motive pentru care destinul e răspunzător, nici unul nu a dat pînă acum marea lovitură. Tommy a prins cîteva semifinale la Australian Open, James Blake două „sferturi” chiar la US Open. Amîndoi aparţin speciei de jucător care nu pune frînă. Lovituri curate, inteligenţă, registru tactic, risc maxim. Cu un plus în contul lui Haas, posesor al unuia dintre cele mai bune reveruri din circuit. Cu o singură mînă, o mişcare fluidă, ceva care ne trimite la Ivan Lendl.

Reverul lui Tommy a dictat în cele din urmă rezultatul. La 3-3 în tiebreak, unde a ajuns supravieţuind celor 3 match point ale lui Blake, germanul a trimis două loburi liftate cu reverul. Miraculos, la prima execuţie, Blake a găsit răspuns, a doua i-a fost fatală. Atunci s-a rupt ceva din racordajul interior al americanului. Meciul s-a terminat apoteotic, cu două mingi challenge, una care ciupise tuşa pentru Blake, alta în oglindă pentru Haas, care tocmai servise un as. Neamţul s-a bucurat o fracţiune de secundă, apoi i-a dat mîna adversarului şi s-a aşezat. A privit spre cei 20.000 de oameni din tribună şi spre toate tiebreak-urile care l-au despărţit de glorie. Poate acum, de ce nu?