Metoda Bartoli

Wimbledonul fără ploaie şi fără surprize are gustul şampaniei lăsate două zile în pahar. Ploaia şi-a făcut numărul încă din prima zi a turneului, cedînd înduioşată de nepriceperea organizatorilor taman cînd gluma se îngroşa. Imbecilitatea pusă la patru ace se […]

Wimbledonul fără ploaie şi fără surprize are gustul şampaniei lăsate două zile în pahar. Ploaia şi-a făcut numărul încă din prima zi a turneului, cedînd înduioşată de nepriceperea organizatorilor taman cînd gluma se îngroşa. Imbecilitatea pusă la patru ace se cheamă conservatorism. Astfel, vineri şi sîmbătă s-a tropăit la greu pe terenurile All England Lawn Tennis and Croquet Club. În căutarea şi recuperarea timpului pierdut. Tot vineri au apărut marile surprize. Sarea şi piperul pentru nu foarte dulcile îngheţate cu căpşuni servite la tot pasul, din Henman Hill pînă în sofisticatele restaurante VIP.

În ordinea tăriei sexelor, francezul Gasquet, acelaşi Gasquet pe care îl avusese în mînă Pavel la meciul de Cupă Davis, i-a dat o lecţie de tenis curat, tehnic şi dezinhibat lui Andy Roddick. Un Roddick dependent de serviciu ca alcoolicul de suta de vodcă ieftină. Un Roddick fragil psihic şi limitat tehnic, care dacă ar fi deprins măcar jumătate din repertoriul de lovituri al actualului său antrenor ar fi defilat în circuitul ATP. Aşa, Connors a rămas cu o tristeţe metafizică, iar Andy cu privirea pierdută spre reverul în lung de linie al lui Gasquet, lovitură bună de predat în orice academie de tenis din lume.

Bineînţeles că muschetarul Gasquet n-a rezistat apoi în semifinala contra lunetistului Federer, după cum nu miră abandonul cu irizaţii balcanice al sîrbului Djokovici, care i-a dat liber la odihnă lui Nadal după două seturi şi jumătate. Din nou finală Federer-Nadal, dar să nu fim ipocriţi şi să ne plîngem de monotonie. Din tenis reţinem meciurile titanilor, nu descinderile outsiderilor: Năstase-Ashe, Borg-Connors, Borg-McEnroe, Lendl-Wilander, Edberg-Becker, Becker-Agassi, Agassi-Sampras.

Lovitura care a trezit cu adevărat Wimbledonul din liniaritatea aceea scrobită vine de la fete. Noua figură a tenisului feminin este o compatrioată a lui Gasquet, nici prea drăguţă, nici foarte delicată. Franţuzoaica Marion Bartoli e o fată de 23 de ani puţin grăsuţă, agitată, nonconformistă şi deloc respectuoasă, care pare să mănînce ambiţie în loc de croissante. Coletul acesta cu gabarit depăşit a redus-o pe Justine Henin la stadiul de ţintă vie, în care franţuzoaica a dat cu năduf pînă belgianca nu a mai mişcat. Marion Bartoli joacă de nişte ani în marile turnee, dar pînă alaltăieri nu reuşise nimic memorabil.

Vineri, 6 iulie 2007, domnişoara Bartoli şi-a spus ce ar trebui să-şi spună toţi oamenii care vor ceva de la viaţă. La naiba cu complexele, cu inhibiţiile, cu clasamentele, cu tradiţia, calculul hîrtiei, cotele de la casele de pariuri! Merde! Totul e posibil, trebuie să crezi cu obrăznicie şi disperare în şansa ta. E lecţia care dă sens vieţii, iar sportul ne-o oferă în stare brută, la intervale de nimeni ştiute, dar exact atunci cînd începem să credem în eternitatea ierarhiilor, în veşnicia campionilor. Finala fetelor i-a revenit logic lui Venus Williams, reîntoarsă şi ea dintr-o dureroasă călătorie prin deşertul mediocrităţii, dar mesajul franţuzoaicei bate toate trofeele puse pe masă.