Marius, discipolul lui Loţi

La începutul verii, se gîndise să se întoarcă la Dinamo. De fapt, se gîndiseră alţii, iar el nu zicea nu. Dar nici da. Alaltăieri se afla în tratative avansate cu Bursa şi cu Steaua Roşie. Ieri dimineaţă se hotărîse să […]

La începutul verii, se gîndise să se întoarcă la Dinamo. De fapt, se gîndiseră alţii, iar el nu zicea nu. Dar nici da. Alaltăieri se afla în tratative avansate cu Bursa şi cu Steaua Roşie. Ieri dimineaţă se hotărîse să semneze cu scoţienii de la vestita Inverness Caledonian Thistle, pentru că turcii şi sîrbii se dovediseră neserioşi. Pe seară, belgrădenii deveniseră din nou interesanţi, în timp ce fabricanţii de whisky căzuseră în dizgraţie. Chiar aşa, l-aţi fi văzut pe Marius Niculae atacînd din nou fotbalul mare îmbrăcat în kilt şi cîntînd la cimpoi? Dar cum l-aţi fi văzut pe „Săgeată”, că noi nu reuşim să mai închegăm nici o imagine cu fostul vîrf al echipei naţionale. Spartan? Războinic al luminii? Ceferist singur împotriva tuturor? Nu răspundem pentru destinaţiile din următoarea jumătate de zi, aşa că pentru Niculae cel mai nimerit ar fi un hot-line deservit 24 de ore din 24. Însă pe cine ar interesa cu adevărat mofturile unui fotbalist despre care tot ce ştim se conjugă la trecut?

Fiindcă Marius a fost unul dintre oamenii importanţi ai naţionalei din era post-Hagi. Sau urma să devină pentru că avea totul, fizic, ambiţie, intuiţie, simţul porţii, bun-simţ pur şi simplu. Asta pînă cînd s-a accidentat sub tricoul lui Sporting, cînd o dată cu suferinţa medicală a mai apărut ceva. Îngerul protector al lui Niculae se numea pe atunci Loţi Boloni, ajunsese selecţioner şi muncea cu spor la noul chip al naţionalei. Proiect nefinalizat, tot din cauza banilor, chit că la vremea respectivă miza era un club important din Portugalia. Vorbim despre acelaşi Loţi Boloni care tocmai a semnat cu Al Jazira. Pe bani mulţi şi performanţă în deşert, deasupra pungilor de ţiţei, acolo unde se joacă tenis pe platforme la sute de metri deasupra mării şi se schiază la temperaturi înconjurătoare de 50 de grade Celsius. Vorbim oare despre acelaşi Boloni?

Fiecare face ce vrea pînă la urmă cu viaţa şi cariera lui, aşa că nu vom ţine o prelegere despre orgoliu, mîndrie, priorităţi, standard profesional. Observăm doar că printr-o alăturare ciudată, elev şi maestru au ales să devină rentieri ai fotbalului înainte să atingă nivelul maxim al exprimării în meserie. Un jucător de 26 de ani şi un antrenor de 54 de ani caută să cîştige mai bine, sacrificînd profesia. Şi povestea. Este şi asta o cale, dar e o istorie pe care ar trebui să nu o spunem copiilor noştri. Dar ei au acces la Internet, aşa că o ştiu deja. Poate totuşi, printr-un miracol, poveştile cu eroi adevăraţi vor fi iar la modă.