Roland Zgurros

A stat ploaia la Paris şi a început să bată vîntul. La fel ca la Bucureşti, cu deosebirea că la noi lipsesc din peisaj Tour Eiffel, Sacre Coeur şi Roland Garros. Şi altele, şi altele. Chiar aşa, ce s-a mai […]

A stat ploaia la Paris şi a început să bată vîntul. La fel ca la Bucureşti, cu deosebirea că la noi lipsesc din peisaj Tour Eiffel, Sacre Coeur şi Roland Garros. Şi altele, şi altele. Chiar aşa, ce s-a mai întîmplat, dragă, pe Philippe Chatrier şi pe Suzanne Lenglen? Ştiţi, terenurile acelea cu zgură roşie pe care aleargă de zor fete şi băieţi bronzaţi, cu tribune pline ochi de unde privesc cu detaşare pur occidentală domni eleganţi, doamne distinse şi preafrumoase domnişoare. Acolo unde Banderas se calcă pe bombeuri cu Ţiriac, iar Năstase, Ilie, desigur, Nasty, continuă să umble ca o legendă evadată din filele cărţilor.

În lipsa precipitaţiilor, n-a plouat nici cu surprize. La fete, avem semifinale cu două sîrboaice, o rusoaică şi o belgiancă. Adică Ivanovici, Iankovici, Şarapova şi Henin. Elementul slav impurificat cu o tipă dinţoasă şi ambiţioasă din Pays Bas. Compoziţia pe naţiuni a penultimului act al băieţilor este mai variată. Un elveţian, cel mai ortoman, un rus, un compatriot al tandemului Iva-Ianko şi un catalan, că spaniol nu-i frumos să-i zicem. Aşadar, Federer, Davidenko, Jokovici şi Nadal.

Despre fete am tot scris, aşa că e timpul să trecem de la aspectele estetice la lucruri dintr-o bucată. Mai tari. Nu se spune aşa, sexul tare? Băieţii au mai multă forţă, chiar şi militantele feministe ştiu asta. Tot băieţii joacă şi ceva mai repede, îşi asumă riscuri, uneori fac servici-vole. Se poate chiar şi pe zgură. Uneori din toate astea ies meciuri frumoase, problema este că Federer şi Nadal îşi domină adversarii tiranic. În plin proces al implementării democraţiei la oraşe şi sate, ei se comportă ca nişte dictatori veritabili.

Nu e problema lor, ci a adversarilor, indiferent de nume. De exemplu, spaniolul Robredo. A încercat ceva în faţa lui Federer, ba a avut tupeul să-i ia şi un set, al doilea al partidei. Din acel moment a început execuţia. Fără somaţie, fără judecată. Roger s-a enervat şi a arătat cum joacă atunci cînd îl pişcă un ţînţar. Recital de voleuri, de loburi liftate, de slaisuri în lung de linie, de lifturi în cros. Potop de smash-uri. Partea ciudată este că după toată munca asta executată omul nu era nici transpirat, nu avea nici zgură pe ciorapi, ceea ce spune multe, al naibii de multe.

Dincolo, senor Nadal, care a întîmpinat unele dificultăţi în faţa lui Moya, odinioară cîştigător la Roland Garros. Nici Rafael n-a avut nevoie de prea multe provocări ca să abată furtuna asupra fostului prieten al Ralucăi Sandu. Mai ţineţi minte, mergeam la turnee finale şi găzduiam feţi-frumoşi latini. Nu ne mai întîlnim noi cu vremurile alea! Acum e timpul lui Nadal. Pachet de muşchi şi de voinţă. Încordat ca un arc. Precizie, determinare, bum, bum, pac, pac, moartea tenisului romantic. Uite că am ajuns la vorbele lui nea Vanea! Avem de ales între un ceas atomic elveţian şi un munte de cremene catalan. Am merge pe mîna lui Roger, care pare de-a dreptul simpatic pe lîngă Rafael.