Sindromul Tottenham

Matematica păcăleşte şi păleşte în faţa puterii noastre de a răstălmăci. Distanţa dintre Dinamo şi următoarele clasate nu s-a măsurat prin 10, 8 sau 5 puncte, ci prin cîţiva ani-lumină. Olăroiu intră în euforia asta mincinoasă a cifrelor, decretînd că […]

Matematica păcăleşte şi păleşte în faţa puterii noastre de a răstălmăci. Distanţa dintre Dinamo şi următoarele clasate nu s-a măsurat prin 10, 8 sau 5 puncte, ci prin cîţiva ani-lumină. Olăroiu intră în euforia asta mincinoasă a cifrelor, decretînd că rivalii istorici nici nu au fost mai buni de fapt, ci doar mai norocoşi, mai odihniţi, mai nu ştim cum. La cîţiva kilometri distanţă, Copos şi-a descoperit un alt hobby, alături de schi şi yachting, george.contradinamo@ indiferent.cesentîmplă.ro. Ca să vorbim în termeni de critică literară, se practică un discurs minimalist ori sublimat la adresa unei echipe care era campioană din iarnă.

Ciudat, exact în campionatul pe care l-a dominat copleşitor, Dinamo culege buchete de contestări şi colete cu ironii ieftine. E de vină şi biotopul poluat din belşug cu mitocănie. Deocamdată, în România nu au ajuns gesturile de cavalerism din Germania şi Italia. Bayern a plătit pagini publicitare în ziarele şvabe pentru a-i felicita pe noii campioni, băieţii din Stuttgart. Cu promisiunea unei viitoare întreceri care pe care. Nu pe viaţă şi pe sarsanale cu bani. La Milano, unde moda e fotbalul şi fotbalul tace în faţa modei, s-au schimbat amabilităţi şi încurajări. Fără accente caterincoase. Între două afaceri ale Mediaset şi o vizită a întîiului penegist, Berlusconi l-a felicitat pe Moratti pentru titlul Interului. Acesta din urmă i-a urat succes fostului premier în finala Ligi Campionilor. Ce chestii, dom’le, şi ce vor să demonstreze fătălăii ăştia operaţi de simţul polemicii?

Mai este un motiv din cauza căruia Dinamo încheie sezonul sub o ploaie de murmure. Acel motiv se numeşte chiar Dinamo, care prezintă din nou sindromul Tottenham. Sau virusul Londra, dacă vreţi. Această boală se manifestă pe final de stagiune, cînd sacii sînt în căruţă, iar mintea zburdă pe cîmpii. Spiritul vacanţei a făcut ca spartanii de rit nou să arate pe final de campionat ca o trupă oarecare, tăvălită de Oţelul şi alergată de Urziceni. Petrecerile, shootingurile, serbările cîmpeneşti, unde Danciu the Crow and Claudiu the Striker sînt plimbaţi ca sfintele moaşte ale religiei alb-roşii, toate astea plus semnalele intermitente ale conducerii au transformat o victorie strălucitoare într-o chermeză agonizantă. Şi nu e bine, fiindcă albul se vede negru, iar roşul pare o rană.