Lacrimi de bărbaţi

Despre lacrimi. Nu toate lacrimile înseamnă melodramă, telenovelă sud-americană, producţie bollywoodiană. Adevăraţii bărbaţi sînt aceia care nu se tem să plîngă! S-a întîmplat în Highlands. Peste stadionul din Glasgow cădea un duş scoţian gigantic şi din ochii unor fotbalişti curgeau […]

Despre lacrimi. Nu toate lacrimile înseamnă melodramă, telenovelă sud-americană, producţie bollywoodiană. Adevăraţii bărbaţi sînt aceia care nu se tem să plîngă! S-a întîmplat în Highlands. Peste stadionul din Glasgow cădea un duş scoţian gigantic şi din ochii unor fotbalişti curgeau lacrimi amare ca deznădejdea şi sărate ca tristeţea. Am văzut unsprezece plus unu bărbaţi tineri plîngînd sfîşietor, unii în hohote, alţii cu ochii împăienjeniţi, nu pentru nişte bani pierduţi, nu pentru un transfer ratat ori un viitor contract publicitar suspendat, nu se boceşte pentru aşa ceva, nu, din cu totul alt motiv, pentru ceva ce credeam că nu mai există, pentru ceva demodat, aruncat în coşul cu vechituri din debara.

Cîştigaseră respectul tuturor, dar pierduseră. Meciul, cupa, gloria. Onoarea, onorurile cuvenite învingătorilor. Vă închipuiaţi că ăsta mai poate fi subiect de depresie în anul de graţie 2007, care ne-a prins pe counter-strike, globalizaţi, stresaţi şi în curs de încălzire? Ernesto Valverde, antrenorul lui Espanol, împreună cu băieţii lui ne-au arătat că da, mai există cavalerism şi demnitate, că înainte să fii om de fotbal eşti om pur şi simplu, profesionist, aplicat, serios, tenace, talentat, capricios, nervos, dar om, fiinţă vulnerabilă, sublim şi ridicol, inspirat şi nevolnic, om înainte de orice.

Nu am văzut niciodată o pledoarie mai frumoasă despre tristeţe. Espanol a cedat la penaltyuri în faţa Sevillei, după un meci pentru colecţionarii de rarităţi, în timpul căruia fotbalul a zîmbit, s-a încruntat, a zîmbit iar, a jucat baba-oarba cu destine, a dansat pe marginea prăpastiei. Apoi ne-a lăsat să vorbim singuri. Palop s-a dovedit mai inspirat decît Iraizoz, dar ce importanţă mai are! Adriano, Jesus Navas, Renato, Kanoute, Luis Fabiano i-au învins pe Rufete, Moises, De la Pena, Tamudo şi Walter Pandiani, putea fi invers, chiar că nu mai conta, suporterii cîntau, fluturau steguleţe multicolore şi plîngeau, alţii care plîngeau de mama focului!, Platini surîdea calificat, şi ploua, şi ploua, şi ne spăla de toate prostiile pe care le-am spus, scris şi gîndit, că fotbalul cade sub cizma tacticii din Cizmă, că Sevilla şi Espanol sînt finalistele Diviziei B europene, iar fotbalul spaniol îşi trage ultimele suflări. Şi încă multe altele.

În loc de concluzie, o imagine. Ernesto Valverde tocmai pierduse Cupa pe care o mai pierduse şi acum 19 ani, cînd juca, bineînţeles, în tricoul lui Espanol. Ce lipsă de imaginaţie, ce previzibili sînt unii! Atît de previzibili că se duc în tribună şi îmbrăţişează un copil din galeria amuţită. A repetat gestul cu mama copilului, apoi a plecat împreună cu Singurătatea, doamna aceea acaparatoare, neagră în cerul gurii, singura disponibilă pentru cei învinşi. Vom mai auzi despre el, povestea nu se sfîrşeşte aici.