Orgoliu fără stimulente

Înainte să plece acolo unde nu există clasamente şi stimulente, suspendări şi eliminări, Octavian Paler a apucat să scrie următoarele:

„Avem case mai mari, dar familii mai mici. Avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte. Mai mulţi experţi şi […]

Înainte să plece acolo unde nu există clasamente şi stimulente, suspendări şi eliminări, Octavian Paler a apucat să scrie următoarele:

„Avem case mai mari, dar familii mai mici. Avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte. Mai mulţi experţi şi mai multe probleme. Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim nesăbuit, rîdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea tîrziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile”.

Nimic din toate astea nu s-a schimbat după meciul dintre Dinamo şi CFR Cluj. Sărăcia reperelor lumii în care vieţuim a rămas aceeaşi, sărăcia-sărăcie la fel. Ura, nesimţirea, meschinăria şi interesul şi-au consolidat poziţiile privilegiate. Totuşi, preţ de cîteva ore ceva proaspăt s-a simţit în aerul destul de poluat al unei anumite părţi de Bucureşti. Aceea unde locuiesc prin tradiţie suporterii lui Dinamo. Ştefan cel Mare-Bucur-Obor-Colentina-Pantelimon. Unii şi aceiaşi cu suporterii care ceruseră o înfrîngere tematică pentru marţi seară. Unii şi aceiaşi cu cei care oferiseră ochelari de soare favoriţilor după întîlnirea de la Iaşi, trimiţîndu-i la plajă pe cei care timp de peste 30 de etape se bronzaseră prin cantonamente.

Bucuria spartanilor din tribună, care înainte să fie spartani au mai fost şi golani, a avut ceva special. Nimic nu anunţa desfăşurarea de forţe, nici celebrarea bucuriei. Claxoane, steaguri desfăşurate peste capotele maşinilor, strigăte de victorie. De ce, ce naiba era de sărbătorit?, Dinamo tocmai pierduse prilejul să-şi vadă pusă la colţ rivala istorică, iar Gigi se hăhăia indecent alături de Cristi Borcea, cu promisiuni de noi plocoane, sponsorizări, donaţii şi alte bacşişuri cu miros incert! Apropo, în locul celor două milioane de euro promişi, nu era mai nimerită o catedrală a mîntuirii şpăgii becaliene?

Încă o dată, de ce atîta bucurie? De ce urale după un meci în care Dinamo i-a făcut Stelei pîrtie spre grupele Ligii Campionilor? Simplu, pentru că o dată ajuns pe stadion începi să ţii cu ai tăi. Natural. Nu jubilezi cînd Lobonţ scoate mingea din poartă. Cînd Radu Ştefan e în duel cu Semedo, nu-ţi doreşti să-l dribleze portughezul. Indiferent ce scrie pe linia de clasament, dincolo de interesul imediat. Cu galeria s-a întîmplat exact ce s-a întîmplat cu echipa. Nelămuriţi la început, şi unii şi ceilalţi, au aflat pe drum sensul întrecerii. Stimulaţi probabil şi de nerăbdarea arogant-ostilă a clujenilor.

Spre deosebire de jucători, antrenori şi oficiali, membrii peluzei au redescoperit plăcerea de a nu te lăsa călcat în picioare fără ofrande materiale. Pentru unii, onoarea s-a convertit (şi) în bancnote emise de Banca Centrală Europeană. Pentru suporteri, aceia care fac spectacol, dar se mai dau şi în spectacol, aceia răi de gură uneori, răi pur şi simplu alteori, tentaţia de a gusta demnitatea a fost peste satisfacţia perversă de a sta cu spatele. Atît, restul sînt elementele unui thriller psihologic cu preţ de producţie undeva aproape de nivelul peliculei „300 – Eroii de la Termopile”.