Portarul vorbitor
Atacanţii înscriu goluri, mijlocaşii construiesc, dau pase utile, fundaşii fac marcaj şi resping, portarii apără. Ies pe centrări, plonjează la picioarele adversarilor, resping cu reflexe nebănuite. Încaseză goluri parabile şi apără mingi imposibile. Tot despre portari mai ştim că în […]
Atacanţii înscriu goluri, mijlocaşii construiesc, dau pase utile, fundaşii fac marcaj şi resping, portarii apără. Ies pe centrări, plonjează la picioarele adversarilor, resping cu reflexe nebănuite. Încaseză goluri parabile şi apără mingi imposibile. Tot despre portari mai ştim că în fişa postului e prevăzută şi puţină nebunie. Încă nu am auzit de mari portari recrutaţi din rîndul mişcărilor pacifiste. Închipuiţi-vă un călugăr budist levitînd între spaţiul dintre cele două bare şi transversală!
Nu ştiam de ce este mereu răguşit. Am bănuit la un moment dat că bea prea rece. Duminică seară am aflat adevărul, ajutaţi de goliciunea aproape impudică a stadionului Giuleşti. Bogdan Lobonţ este portarul vorbitor. Cel care strigă. Şeful executiv al apărării, dictatorul cu mănuşi dintre buturi. De la preşedintele jucător la portarul dominator. La omul care simte pericolul, îl adulmecă, îl anticipează. Exclamaţia lui Radu Ştefan din finalul derbyului cu Rapid – „Nu mai pot!” – spune totul despre felul în care se vede fotbalul din poarta apărată de Lobonţ. Fotbalul în stare de veghe, sub asediu. Cine doarme în front nu are ce căuta pe teren, asta spun strigătele lui Bogdan.
Între acele „Te omor, Pulhac!” (nu o luaţi ad litteram!) ori „Watch out, George!” (aici da!) şi ironia devastatoare consecutivă golului al treilea al lui Claudiu Niculescu – „Ei, nu se moare din asta!” – localizăm contribuţia lui Lobonţ la imaginea de azi a lui Dinamo. Viitoarea campioană îi datorează acestuia nu doar mai puţine goluri primite. El a reinstaurat încrederea şi ordinea într-o apărare ale cărei noţiuni elementare fuseseră depreciate de experimente exotice numite Delwarte sau Gaev, cetăţeni care aveau probleme în a se guverna pe ei înşişi, darămite pe fundaşii din faţă. Recitalul verbal al lui Lobonţ nu este o formă de exhibiţionism, ceva de genul: staţi să vă arăt ce şmecher şi ce cool sînt eu, cum îi terorizez pe ăştia! Nu, e pur şi simplu fel în care trebuie să comunice un portar modern cu echipa. Recitalul de goluri al lui Niculescu nu era posibil fără spectacolul sonor asigurat de Bogdan.
Portarul e o specie aparte în fotbal. El aparţine echipei şi îşi aparţine sieşi mai mult decît ceilalţi 10 colegi. Singurătatea poate deveni subiect de meditaţie filosofică, fracţiunile de secundă în care rămîne faţă în faţă cu haita inamică înseamnă zile şi luni arse din calendarul biologic. Curios, deşi Moţi, Radu Ştefan, Blay şi Pulhac îi scot peri albi, Lobonţ a întinerit vizibil de cînd s-a întors la Dinamo. Mai ţineţi minte ce spunea Marica despre bucuria de a juca?
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele