Danke prin grazie

O puştoaică hipioată dintr-un film italian i-a spus iubitului că fericirea e boala proştilor. Băiatul nu a înţeles nimic şi a sărutat-o într-o evidentă stare extatică. Noi ne vom comporta identic, iluminîndu-ne încă o dată în faţa unui meci de […]

O puştoaică hipioată dintr-un film italian i-a spus iubitului că fericirea e boala proştilor. Băiatul nu a înţeles nimic şi a sărutat-o într-o evidentă stare extatică. Noi ne vom comporta identic, iluminîndu-ne încă o dată în faţa unui meci de fotbal. Care nu a fost nici cel mai mare, nici cel mai frumos, nici cel mai dramatic. Milan-Bayern a avut însă pe vino-ncoa. Sex-appeal. Sare, piper, cimbru şi alte condimente pe care bucătăria tradiţională românească a fotbalului şi bucătăria noastră propriu-zisă încă nu le-au descoperit.

Ultimul gol înscris de belgianul Van Buyten a verificat o lege implacabilă. Fotbalul e nedrept, crud, cinic, dar îi premiază negreşit pe curajoşi. La alt nivel, Milanului i se întîmplă încă o dată. După finala de la Istanbul, unde revolta nepămînteană a lui Gerrard a dus pe Liverpool dincolo de nori, a venit momentul Bayern, pe San Siro, Colosseum al timpurilor moderne şi mondene, fără lei, dar cu plebei, fără sînge, dar cu oameni în arenă care jucau mînaţi parcă de disperarea ultimei partide. Bayern a propus rigoare, vitalitate fizică şi o formă specială de exuberanţă distilată în laboratoarele bavareze, unde înainte de fotbal călugării franciscani fabricau minunata weissbier. Milanul a pus pe covor meşteşug şi meserie, artă braziliană şi tactică peninsulară. Nesta a respins cu eleganţă renascentistă, Pirlo a predat cîteva lecţii de balistică, iar Kaka şi-a înşirat adversarii cu bucuria copilului ieşit să zburde pe aleea din spatele blocului.

S-a terminat 2-2 şi pentru că nemţii au avut puţin noroc, dar mai ales din cauză că italienii şi-au propus să nu fie enervant de italieni, pragmatici şi meschini. Nu s-au închis la 1-0, au alergat după victorie la 1-1. Cei din Munchen, nu foarte nemţi la compoziţia etnică, dar foarte nemţi în încăpăţînare, au arătat că la valori sensibil egale intră pe scenă atitudinea. Comenzile creierului dictează travaliul picioarelor, moralul pozitiv îl transportă pe Van Buyten în careul milanist în minutul 93.

La intervale de nimeni ştiute, meciul Italia-Germania se joacă de cîteva decenii. De la semifinala Mondialului din Mexic au trecut aproape 40 de ani, de la finala din ’82, un sfert de secol. Beckenbauer, Uwe Seeler, Overath, Facchetti, Mazzola, Rivera, apoi Breitner, Rummenigge, Stielike, Tardelli, Paolo Rossi, Altobelli. 25 de ani de bucurie fotbalistică şi de istorie. Decenii în care două şcoli cu profiluri diferite au lucrat la chipul de azi al fotbalului. Nu întotdeauna cel mai frumos, mereu proaspăt, altul, pasionant, al nostru. Bagă cineva mîna în foc că Bayern va defila în scrîşnet de şenile pe Allianz Arena?