Vălul pictat

Poveştile simple sînt greu de spus. Poveştile de dragoste şi mai greu, pentru că le pîndesc nenumărate pericole. Tipare, scheme consacrate, intrigi previzibile, tentaţia melodramei. În afară de asta, poţi părea depăşit dacă propui un film de dragoste clasic, cu […]

Poveştile simple sînt greu de spus. Poveştile de dragoste şi mai greu, pentru că le pîndesc nenumărate pericole. Tipare, scheme consacrate, intrigi previzibile, tentaţia melodramei. În afară de asta, poţi părea depăşit dacă propui un film de dragoste clasic, cu bărbaţi banali, care iubesc femeile şi femei lipsite de imaginaţie care se îndrăgostesc de bărbaţi, cît timp afişul zilei îl ţin idilele între tineri cowboy ori dramele sentimentale ale băieţilor din filmele lui Pedro Almodovar. Pentru aprofundare, vezi „La Mala Educacion”.

Americanul John Curran ştia toate astea cînd a regizat „Vălul pictat”. A riscat totul propunînd o peliculă romantică, englezească în formă, umană în conţinut, de o tulburătoare frumuseţe tocmai prin conformism. A reuşit fără să urmeze la literă romanul omonim al lui Somerset Maugham, dar respectînd ordinea interioară a operei. Sensul şi emoţia picurate în paginile cărţii s-au regăsit în imaginile şi în dialogurile filmului. Totul are sens, rost. Şi nerv, şi nervi, şi dramatism, şi umor. Curran i-a cooptat în această întreprindere pe Edward Norton şi Naomi Watts, doi mari actori, dar nu atît de mari în sensul hollywoodyan încît să ucidă filmul, transformîndu-l într-un recital de virtuozitate. Ca implicarea lui Norton şi Watts să fie deplină, cei doi se regăsesc pe generic în dreptul rubricii producători.

Walter Fane (Edward Norton), cercetător în microbiologie, se îndrăgosteşte de Kitty (Naomi Watts) de profesie tînără mofturoasă întreţinută de familie. Domnul doctor bacteriolog înamorat de profesie o cere în căsătorie, o ia de soţie, ea nu zice nu, ai ei vor să scape de ea, ea vrea să scape de ameninţarea unei mame speriată ca va avea (încă) o fată bătrînă la uşă, se căsătoresc, pleacă în China, la Shanghai, unde miroase a răzmeriţă, unde ea îşi găseşte un amant în persoana viceconsulului, dînsul profită, ea suferă, soţul înşelat se prinde şi o duce în creierii munţilor unde bîntuie holera, ea suferă din nou, începe să înţeleagă, se schimbă cu fiecare om care moare, el o persecută, o redescoperă, începe să o iubească iar, ea descoperă că e gravidă, nu ştie sigur al cui e copilul, doctorul zice că nu mai contează. Şi nu mai contează, fiindcă holera loveşte la întîmplare şi nu ţine cont de cei virtuoşi. Walter moare, Kitty se întoarce în Anglia unde se naşte Walter cel mic. Pe scurt, acesta este filmul filmului.

Filmul propriu-zis vorbeşte despre dragostea adevărată, împotriva vanităţii şi a trădării, în pofida morţii. Despre credinţă şi despre iertare. Evoluţia relaţiei dintre Walter şi Kitty, discuţiile dintre Kitty şi Maica Superioară (Diana Rigg), felul în care supravieţuieşte prin alcool şi alcov domnul Waddington (Toby Jones), orgoliul bine strunit al colonelului Yu sînt piese care completează tabloul general al peliculei. Sensibilă, emoţionantă, pledoarie discretă pentru valorile cumva abandonate de lumea noastră pentrunuseştiece.

Mergeţi la film, nu veţi regreta! Ţine cît un meci cu prelungiri cu tot. Două ore cîştigate, în care nu veţi întîlni nici o fază litigioasă, ci doar de cîteva ofsaiduri în care te lasă uneori viaţa.