Somnul media naşte politicieni

Corectitudinea politică a intrat fără să bată la uşă în casele noastre. Cu bune şi cu rele, ca o nevastă procurată prin peţitoare. Ultima surpriză pusă pe masă de distinsa Politically Corectness, la ore de audienţă maximă, se referă la […]

Corectitudinea politică a intrat fără să bată la uşă în casele noastre. Cu bune şi cu rele, ca o nevastă procurată prin peţitoare. Ultima surpriză pusă pe masă de distinsa Politically Corectness, la ore de audienţă maximă, se referă la obligaţia posturilor TV de a respecta un algoritm în privinţa expunerii personajelor politice în programele de ştiri, inclusiv în cele sportive. Reprezentanţii puterii îşi taie 60%, opoziţia, 40%. Alternanţa la guvernare va inversa procentele, dar nu asta e partea tare a poveştii.

Pricepem că domnii aflaţi în fruntea bucatelor, eventual şi a treburilor naţiunii, au nevoie de mai mult timp să ne explice cum îşi dedică dînşii viaţa pe altarul intereselor patriei. Ceilalţi pot fi mai concişi, fiindcă deocamdată nu e rîndul lor. Au fost şi au ajuns baroni, deci nu au pierdut timpul. Extinderea măsurii CNA şi către segmentul ştirilor sportive e comică, dar nu atît de aberantă cum ar părea la o vedere superficială, pentru că mulţi dintre politicienii de ultimă generaţie provin din rîndul oamenilor de fotbal. Mitică de la Ligă, Copos de la ANA, Ştefan de sub Pietricica. Şi, cu voia dumneavoastră, Gigi, nu chiar ultimul pe listă şi, în orice fază a zilei, războinic temperat continental. Pînă una alta, fotbalul propulsează pe scena politică, iar cazul Berlusconi ne arată că sindromul are o anumită universalitate. Oamenii de baschet, cetăţenii de volei şi concitadinii de scrimă nu şi-au ales bine domeniul dacă vor să cucerească electoratul.

Va fi foarte interesant de urmărit cum vor păstra echilibrul 60/40 editorii de ştiri ai televiziunilor. Cum vor slaloma ei prin importanţa subiectelor zilei, astfel încît să nu-l supere nici pe Ralu Filip, nici pe telespectator. Reducînd discuţia la sport, treaba ar fi simplă. Din punct de vedere aritmetic-contabil, ar însemna ca la trei apariţii ale lui Gheorghe Ştefan Pinalti să beneficiem în contrapartidă de două ieşiri la rampă (sau în decor) ale lui Mitică şi Copos. Asculţi noutăţi de la Ceahlăul, o echipă care doreşte salvarea de la retrogradare, în cantitate dublă sau triplă faţă de Rapid, un club cu pretenţii. Dar privind sau ascultîndu-l pe George Copos afli într-adevăr ce se mai întîmplă la Rapid sau la hotelurile din Poiană?

Cu Gigi, George în variantă penegiotică, problema e mai complicată. El nu a trecut doar de pragul electoral în sondaje, a intrat în meniul cotidian. În legenda casnică. Da, aici se pune cenuşă în cap, presa, media în general, televiziunile în particular, poartă o parte din vina popularizării lui George, Gigi, Gheorghe. Totuşi, ei au fost supralicitaţi, nu reinventaţi. Prezenţa lor în vîrful ierarhiei cluburilor nu-i opera ziariştilor. Slabă compensaţie, există şi o altă faţă a poveştii. Prin mediatizare intensivă, uneori vinovată şi interesată, alteori naivă şi inconştientă, personajele respective s-au mai şlefuit. Dacă vedeţi imagini de acum nişte ani cu Gigi care-l caftea pe Malonga, cu Mitică neposesor absolut al prepoziţiei „pe” lîngă pronumele relativ-demonstrativ „care”, cu Cristi Borcea în cam aceleaşi dileme lingvistice, veţi înţelege că dracul nu-i atît de negru. E gris petrol.