Frăţia croselor

Nu doar revoluţiile pot fi deturnate, ci şi victoriile din fotbal. Iar aici treaba nu e instrumentată de comuniştii de rit nou, ci de prizonierii clişeelor fotbalistice. Să explicăm inclusiv pe gustul gardienilor driblingurilor şi fentelor pe metru pătrat. Aproape […]

Nu doar revoluţiile pot fi deturnate, ci şi victoriile din fotbal. Iar aici treaba nu e instrumentată de comuniştii de rit nou, ci de prizonierii clişeelor fotbalistice. Să explicăm inclusiv pe gustul gardienilor driblingurilor şi fentelor pe metru pătrat. Aproape toată lumea se străduieşte să explice înfrîngerea Barcelonei, durerosul, îngrozitorul, absurdul eşec al „extratereştrilor”, mai nimeni nu observă de ce a cîştigat Liverpool. Fiindcă, măriile voastre, mesajul e următorul. Barca a pierdut, s-a sinucis, iar flăcăii aceia din topor din oraşul Beatles-ilor n-au nici un merit, poate doar pe acela că s-au prezentat la stadion ca să vadă în direct cum îşi fac harakiri alde Ronaldinho şi Deco.

Culmea tupeului, nişte petrecăreţi, ca să nu zicem de-a dreptul beţivi, nişte băieţi răi, nişte marginali, şi puteţi să mai adăugaţi orice dacă simţiţi nevoia, aşadar tipii ăştia dintr-o bucată, abia treziţi din mahmureală, au fluierat în templul Camp Nou şi au băgat de două ori mingea în poarta lui Victor Valdes, care seamănă izbitor cu stelistul Andrey, adică invers. Ce lipsă de respect, ce mitocănie! Mai ales că după debutul curajos al insularilor, catalanii au ţinut o demonstraţie de fotbal descătuşat şi încîntător. Atît că reprezentaţia Barcelonei a durat cît o ploaie de vară, undeva spre 10 minute, timp suficient ca Agger, Finnan şi Carragher să arate de caraghioşi, bărbierind baloane spre înaltul zărilor.
Apoi, s-a întîmplat ceva, nu miraculos ca la Istanbul, unde Liverpool schimba constituţia fotbalului în faţa unui Milan dezagregat de Gerrard şi compania, dar suficient pentru o victorie care sfidează drumurile bătătorite, pe care se află indicatoare precum „Spaniolii tehnici, englezii rudimentari”, „Fotbal latin, adică dribling, imaginaţie”, „fotbal anglo-saxon, deci condiţie fizică, centrări şi tacklinguri”. Şi altele, şi altele. Sigur că toate astea sînt adevărate, dar riscăm să uităm ceva. Fotbalul presupune o anumită atitudine. Respect constant faţă de meserie, ambiţie, concentrare. Meserie, în sensul intim al noţiunii.

La toate capitolele enumerate, Liverpool a fost peste Barca. Gerrard n-a strălucit, dar a fost acolo, a tras de el şi de echipă, Sisoko aminteşte de Makelele la tinereţe, Xavi Alonso aduce plusul de rafinament. Prestaţiile lui Bellamy şi Riise constituie capitole aparte şi pledează pentru libertinaj. După cheful de la Vale do Lobo, încheiat cu lovituri de crosă date de Bellamy şi recepţionate de Riise, cei doi au fost oamenii meciului la Barcelona, semn că fotbalul rămîne unic şi rege al celor mulţi, fiindcă este o activitate a păcătoşilor fără aere de sfinţi. Deocamdată, e greu să ni-l închipuim pe Nadal fugărindu-l pe Federer înarmat cu o crosă sau o bîtă şi nu o vedem defel pe Şarapova aplicîndu-i corecţii fizice Serenei pe motiv că i-a luat titlul la Melbourne.