Touchdown Liverpool!

Pentru că nu au putut să-l asimileze, americanii cumpără fotbalul. Vorbim despre fotbalul nostru, nu despre al lor, acela cu casca pe cap şi mingea ţuguiată, unde golul se numeşte touchdown. Culmea ironiei, la cîteva zile distanţă de Superbowl, suprema […]

Pentru că nu au putut să-l asimileze, americanii cumpără fotbalul. Vorbim despre fotbalul nostru, nu despre al lor, acela cu casca pe cap şi mingea ţuguiată, unde golul se numeşte touchdown. Culmea ironiei, la cîteva zile distanţă de Superbowl, suprema sărbătoare sportivă a yankeilor, cireaşa cireşelor de pe tortul torturilor, mega-show-ul care înghite şi varsă bani cu nemiluita, aşadar după chestia asta care ar trebui să uimească şi să umilească bătrîna şi anchilozata Europă doi cetăţeni cu dare de mînă de peste Ocean au cumpărat FC Liverpool. Sec, fără licitaţie, fără concurenţă. Suma tranzacţiei, 270 de milioane de euro, plus încă 110 pentru ştergerea datoriilor. Plus 335 destinaţi construirii unei noi arene, deci goodbye Anfield!, plus 228 în vederea cumpărării de jucători. Plus, plus. Minusurile ar putea veni atunci cînd domnii Gillet şi Hicks vor descoperi că afacerea fotbal funcţionează altcumva. Că fotbalul continental prin comparaţie cu cel transcontinental este şi o investiţie de inimă. Mai exact, de suflet.

Americanii nu seamănă deloc cu şeful unităţii militare din ultimul roman al lui Rushdie, care se mîndrea că luase o hotărîre demnă de un mare om de stat. Să facă cel mai greu lucru cu putinţă, adică să nu facă nimic. Urmaşi ai cowboy-lor sau ai şlefuitorilor de diamante, Gillet, Hick, Glazer, Lerner şi cei care vor urma în Premier League lîngă Abramovici se conduc în viaţă după o filosofie mult mai simplă. Cumpără branduri. Mărci universale. Firme consacrate. Investesc acolo unde simt că e rost şi de profit, şi de prestigiu. Iar Liverpool chiar e o miză. Ei au achiziţionat o legendă! Au achitat cu bani peşin o poveste. Sublimul „You’ll never walk alone!” a trecut prin faza prozaic-violentă a lui „You’ll never walk again!” şi se îndreaptă în picaj către „You’ll never be yourself!”.

Să nu mai fii tu însuţi, acesta e pericolul. Marile cluburi engleze respiră tradiţie şi convieţuiesc cu ambianţa unică a spectacolului. A bucuriei originare a celui care aleargă după minge, dublată de bucuria celui care priveşte. E suficient să-l priveşti pe Gerrard. Acolo nu mănînci pop-corn ca să te simţi bine, e suficient să asculţi, să ştii să asculţi şoaptele zidurilor, tunetul polifonic al galeriei care cîntă. Nu cîntă nimeni ca englezii. God save the Queen! Led Zeppelin, Pink Floyd şi Yes s-au născut acolo prin polenizare naturală. Era doar o problemă de timp.

Ca şi în faţa procesului de încălzire globală, nu-i nimic de făcut. Nu mai e nimic de reparat. Finanţa americană va cuceri Insula fotbalistică, rămîne să vedem cum o va schimba. Dacă Malcom, Tom, George şi Randy vor pricepe ce au cumpărat, sînt speranţe că nu am pierdut totul. Fotbalul nostru înseamnă totuşi altceva decît o maşină de colecţie, este ideea de mişcare în sine. Lumea mărşăluieşte în cadenţa trezoreriei americane, dar, chiar dacă sună patetic, încă au rămas lucruri pe lumea asta care nu pot fi evaluate în dolari.