Dimineţile unui ultras

M-am sculat greu, am gura amară. Sînt nervos, deci exist. Mi-e scîrbă. Deci sînt viu. Aş sparge ceva. Un dulap, un geam, o căpăţînă, orice. Unde te uiţi, numai ipocrizie. De cînd a murit ăla în Italia defilează pe ecran […]

M-am sculat greu, am gura amară. Sînt nervos, deci exist. Mi-e scîrbă. Deci sînt viu. Aş sparge ceva. Un dulap, un geam, o căpăţînă, orice. Unde te uiţi, numai ipocrizie. De cînd a murit ăla în Italia defilează pe ecran tot felul de indivizi care condamnă violenţa. La radio, în ziare, aceeaşi poveste. Bla, bla, bla. Mi-e scîrbă. Ba nu, mi-e greaţă. Şi ce mă mai mănîncă palma! Prefăcuţii! Să nu-mi spună mie că n-au avut niciodată chef să crape capul nevestei care-i ceartă că au întîrziat la bere cu prietenii. Să nu-mi zică ei că nu le-a venit să-i spargă faţa copilului, loaza aia care vrea să facă balet în loc să vină pe stadion. Baletul e pentru poponari, nu pentru bărbaţii adevăraţi!

Mă uit la televizor şi îmi vine să vomit. Păcălicilor! Rămîn la părerea că voi nu aveţi cum să înţelegeţi acest fenomen. Voi, ăştia care vă închipuiţi că mergeţi la un spectacol. Vai de capul vostru, eunucilor, emasculaţilor! Trăiţi din surogate, din supe călduţe. Vă speriaţi şi cînd pocneşte un bec în sufragerie. Nu pricepeţi nimic, v-aţi îmburghezit, înfulecaţi popcorn şi hamburgeri şi vă uitaţi prostiţi la televizor. Mergeţi la teatru, la prieteni. Cu familia. În concediu la fel, tot cu plozii şi consoarta. Aţi ajuns sclavii sistemului, nu mai trăiţi, vegetaţi! Asta nu acceptăm noi, de-aia ne revoltăm. Protestăm. Luptăm să fim liberi. Liberi să vă rupem capul dacă altfel nu înţelegeţi. Nu sîntem violenţi, sîntem intransigenţi.
Ăştia de la RAI 1 transmit în direct înmormîntarea poliţaiului. Răcitul ăla care a dat colţu’. Sau Racito, ce importanţă are? Ce melodramă ieftină, fie-sa citeşte ceva lacrimogen. Popi, miniştri, catedrală, sunet de orgă, vrăjeală, tot tacîmul. Pe mine mă lasă rece, dar n-o luaţi ca atare. A căutat-o cu lumînarea. Bine i-au făcut, ce căuta acolo asasinul, ce treabă avea el între noi, între ei, adică, de fapt între noi, suporterii, că ne tragem toţi din aceeaşi mamă, mama natură, trăim periculos, mirosim frica ălora din jur, dobitoace anulate de slujbă, de grija zilei de mîine. Pacifişti de rahat, fără sînge în ei.

Vin vremuri grele. Fariseii ne pregătesc legi dure, ne ameninţă cu amenzi, cu puşcăria, cu interdicţia pe stadioane. S-ar putea să se păcălească, noi nu cedăm. Nu ne cunoaşteţi. Acum a apărut şi povestea cu fetiţa de la Floreasca. Iar manipulează. Păi, ce căuta acolo unde noi aveam o treabă de terminat? Între bărbaţi. Ne încălzeam pentru sezonul de primăvară şi în lipsă de altceva merge şi un meci de handbal. Pe urmă nu puteam să rămînem mai prejos decît fraţii noştri din Catania şi Palermo. Trăim periculos, ne hrănim cu teama voastră. Iar îmi zvîcnesc tîmplele şi simt nevoia să mă descarc. Unde naiba, că dacă-i dau un cap în gură şefului stau pe tuşă mai mult decît Dică. Dar nu mai e mult şi începe. Între timp învăţăm. Nu-mi trecuse prin cap la ce servesc dalele din bordură.