Ce mai e mia în ziua de azi?

La prima vedere, măsura Federaţiei Internaţionale de Statistică şi a FIFA este abuzivă. Ni se şterg 33 de partide din palmaresul naţionalei şi pierdem 59 de goluri. Dar nu cumva forurile conducătoare din fotbalul mondial ne împing spre normalitate? Poate […]

La prima vedere, măsura Federaţiei Internaţionale de Statistică şi a FIFA este abuzivă. Ni se şterg 33 de partide din palmaresul naţionalei şi pierdem 59 de goluri. Dar nu cumva forurile conducătoare din fotbalul mondial ne împing spre normalitate? Poate că de-abia acum, şi în fotbal, intrăm în rînd cu lumea civilizată. Am pierdut nişte goluri şi nişte meciuri, dar poate că doar aşa ne vom recupera pofta de a intra cu adevărat în rîndul celor mai buni. Nu trebuie să răspundem cu frustrare, ci cu ambiţie.

De fapt ce pierdem, ce se şterge? Vorbim despre meciuri acoperite de colbul uitării ale olimpicilor. România-Iran 1-0 în ’64, România-Ghana 4-2 în acelaşi an, Albania-România 1-2 în ’71. Gloria, cîtă e, a naţionalei române nu stă în rezultate pierdute în spaţiu şi timp obţinute în faţa unor reprezentative emante din lumea a treia a fotbalului, ori care îşi trimiteau pe teren a treia garnitură. Veritabile selecţionate olimpice, alcătuite din fotbalişti amatori. Olanda-România 0-3 din primăvara lui ’76 era un rezultat mincinos, pentru că noi veneam cu Sameş, Sătmăreanu II ori Marcel Răducanu, iar ei propuneau o echipă cuminte, fără Rensebrink sau Neeskens, nu mai zicem Cruyff, adică oamenii care pierduseră nu se ştie cum finala mondială în ’74 şi o anunţau şi pe aceea din ’78, cu Argentina.

Sentimental, măsura FIS plus FIFA ne poate atinge. Ne vedem deposedaţi de golul 1000, cel înscris de Mutu în faţa Andorrei. Mai trebuie să muncim, fiindcă acum am căzut la cota 964. Iordănescu nu mai este al treilea marcator din istoria naţionalei, acolo urcînd Viorel Moldovan. Mircea Sandu îşi pierde golurile înscrise la Copenhaga, „profesorului” Gheorghe Constantin i se rad 19 selecţii, lui Ion Nunweiller, 14. Vorba lui Dinu, trecem peste cifre, dar rămîne imnul. Atunci însemna ceva şi asta.

Şi acum veştile bune. Celebra întîlnire amicală contra Nigeriei, din toamna lui 2005, va dăinui în palmares. Amin!, noroc că africanii l-au găsit pe Abiodun în cantonamentul platanicizat al Naţionalului! Şi că partida figura în calendarul FIFA. Veştile cu adevărat bune, pe bune, sînt altele. Nu ne ia nimeni victoriile adevărate, rezultatele semnificative. Guadalajara, Rose Bowl. Cehoslovacia ’70. Apoi Columbia, Argentina, Anglia, iar Columbia, iar Anglia. Toate la turnee finale din trecutul recent, din memoria palpabilă. Istoria naţionalei nu este ciuntită, se ajustează.

Pentru plăcerea polemicii, putem întreba şi noi ce se întîmplă cu cele cîte 1000 de goluri ale lui Pele şi Romario, unele marcate pe plajă, altele subiect de legendă. Nu asta contează. Deţinem atuul celui care are puţin de pierdut . Tocmai pentru că n-am rupt norii pînă acum, pentru că sîntem o naţiune proaspătă în fotbal e nevoie să negociem matur prezentul şi mai ales viitorul. Iar de statistici să se ocupe atleţii cifrelor.

Au contribuit: Doru 11, damaris, meme, frankie, Thanatos, uefa, marian