Lista regretelor

Suedezii de la ABBA cîntau pe vremuri „The winner takes it all”. Agnetha şi Frida interpretau cu vocile lor cristalin-nordice o piesă încărcată de melancolie. Învingătorul ia tot. Aşa a fost dintotdeauna. Peste tot, chiar dacă nimeni nu merge atît […]

Suedezii de la ABBA cîntau pe vremuri „The winner takes it all”. Agnetha şi Frida interpretau cu vocile lor cristalin-nordice o piesă încărcată de melancolie. Învingătorul ia tot. Aşa a fost dintotdeauna. Peste tot, chiar dacă nimeni nu merge atît de departe ca americanii. Pentru ei nu există decît Cîştigătorul. Cel de pe locul doi nu numai că nu contează, el personifică imaginea ratării. Dură, simplistă în aparenţă şi nedreaptă în esenţă, această filosofie a fost motorul ascuns al societăţii americane.  

Trofeul lui Nicolae Dică nu cîntăreşte doar trei kilograme. E suficient să parcurgi lista laureaţilor ca să te lămureşti. Se află acolo, pusă sub formă de tabel, istoria fotbalului românesc din ultimii 40 de ani. Ce ironie, să aşezi în rubrici fotbalul! Glorie şi deziluzie, speranţă şi disperare. Hagi, Dobrin şi Dumitrache, Gică Popescu şi Dinu, Liţă Dumitru şi Balaci. Wembley ’69, Guadalajara ’70, mijlocul anilor ’80, Kaiserslautern, Liverpool, Hamburg, Euro ’84, Sevilla ’86. Apoi deceniul generaţiei de aur. Încă o dată, istoria fotbalului nostru din ultimii 40 de ani. Dar e chiar toată? Nu lipseşte nimeni? Nici un nume cu adevărat important?

Mircea Lucescu, Radu Nunweiller, Costică Ştefănescu, Puiu Iordănescu, Rodion Cămătaru, Miodrag Belodedici, Marius Lăcătuş, Gabi Balint, Florin Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Dorinel Munteanu. Nu i-am scris pe toţi, scuze! Aproape că ţi se taie răsuflarea. Vi se pare că am enumerat nişte loseri, că lista asta conţine o serie de fotbalişti mediocri ori că printre ei ar fi fost vreunul nedemn de titlul pe care azi şi-l însuşeşte Dică? Ce s-a întîmplat atunci, cum au putut ei fi uitaţi de electori?

Mircea Lucescu a trăit drama de a fi fost contemporan cu Dobrin, Dinu şi Dumitrache. Radu Nunweiller la fel. Puiu s-a suprapus cu Liţă şi cu Dudu, Cămătaru şi Ştefănescu cu Balaci. Răducioiu, Lăcătuş sau Dorinel s-au apucat de fotbal cam în acelaşi timp cu Hagi şi Gică Popescu. Mare ghinion! Îngrozitor! Putem spune deplin împăcaţi că pe lista ultimilor cîştigători ai titlului de cel mai bun fotbalist al anului se găsesc fotbalişti de calibrul „loserilor”? Ne aflăm în plin relativism, dar oamenii pentru care fotbalul nu a început nici cu Dică, nici cu Claudiu, nici cu Dani Coman ştiu despre ce este vorba. Valoare, charismă, şansă. Plus magnetismul pe care îl degajă cei predestinaţi să ridice trofee.