Academii meşteşugăreşti
La tenis e mai simplu decît la fotbal. Nimeni nu se simte jignit atunci cînd nu iese primul în clasament. Computerul procesează fără să ţină cont de interese meschine, surd la grupuri de presiune. Nimeni nu-şi bagă gheara în ierarhii, […]
La tenis e mai simplu decît la fotbal. Nimeni nu se simte jignit atunci cînd nu iese primul în clasament. Computerul procesează fără să ţină cont de interese meschine, surd la grupuri de presiune. Nimeni nu-şi bagă gheara în ierarhii, nu ameninţă, nu invocă numărul de suporteri. Pete Sampras deţine încă recordul turneelor de Grand Slam cîştigate în carieră, 14 la număr, şi a obligat calculatorul ATP să-l ţină 286 de săptămîni consecutive pe prima poziţie. La 35 de ani, Pete se uită înapoi şi rememorează meciurile de poveste cu Agassi. O întîmplare naturală. Confruntarea dintre doi tipi diferiţi, dintre doi oameni dăruiţi de soartă care împreună închideau cercul perfecţiunii.
Privind în prezent, campionul redus la ipostaza de casnic pasionat de golf şi familie observă supremaţia lui Federer şi constată absenţa unui rival pe măsura lui. „Nimeni nu-l solicită prea mult. Va rupe toate recordurile din tenis”. Regretă că nu mai poate lupta decît în meciuri demonstrative. Ştie cum ar putea fi învins ceasornicul helvet. Jucînd ofensiv, nelăsîndu-l să respire. Servind excepţional, folosind toată tehnica din dotare. Reveruri în lung de linie, diagonale, voleuri, smashuri din săritură. Vă mai amintiţi?, n-a trecut un secol! Pete ştia aproape tot, mai puţin zgura. Nu domina, instaurase o dictatură. De aceea, i-a fost dat şi lui să devină cel mai antipatic din circuit. Invincibilitatea e şi dar, şi pedeapsă.
Cum a fost posibil ca Federer să îngheţe tenisul? Să-l încremenească pînă în ziua în care va ceda tronul fiindcă pe el însuşi îl vor lăsa puterile, nu pentru că, pur şi simplu, va apărea altul mai bun. Ioan Chirilă semnala acum vreo 20 de ani apariţia „bătătorilor de covoare”. Inspirată ca imagine jurnalistică, sintagma nu reda însă decît parţial şi oarecum nedrept schimbarea. Tenisul era încă sportul alb, dar îşi pierdea romantismul. Cariera lui Năstase ajunsese la crepuscul, Connors şi Borg intrau mărşăluind în scenă. Au urmat Wilander, Lendl, Edberg, McEnroe, Becker. Nimeni nu mai putea supravieţui doar din talent, se cerea din ce în ce mai mult. Cei enumeraţi adăugau forţă şi viteză bagajului tehnic, unii chiar imaginaţie. Ei nu au omorît tenisul, i-au dat alt sens, l-au adus la zi. Cine i-a văzut jucînd pe înaintaşii lui Sampras şi Federer ştie că nu ei sînt de vină.
Tenisul n-a căzut victimă forţei brute aşa cum s-a temut nea Vanea, ci produselor de serie limitată fabricate în marile academii de tenis. Bolettieri, Sanchez. La început, cînd nu deveniseră industrie, nu a fost aşa, dovadă Agassi şi Sampras. Acum, ies de pe bandă piese bine şlefuite. Meseriaşi destoinici şi cam atît ai rachetei. Safin, Hewitt, Ljubicici, Davidenko, Johansson nu îi pot opune unui talent înnăscut precum Federer decît scrîşnet de dinţi şi o doză considerabilă de constanţă. Nici Rafael Nadal, amestec straniu de cyborg supraîncărcat şi spaniol temperamental, nu pare pregătit luptei de uzură cu excelenţa elveţianului. Cum la porţile academiilor în trei schimburi bat tot mai mulţi părinţi cu copiii de mînă, nu ne rămîne decît să sperăm în reîncarnarea lui Năstase, Borg, McEnroe, Edberg.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele