Cîrcotesc, deci exist

Dintr-un demodat spirit de solidaritate, detest să polemizez cu oamenii din presă. Colegii mei, adică. Meseria de jurnalist are suficienţi detractori şi destule cozi de topor, o mulţime de falşi prieteni şi duşmani nevăzuţi, încît mi se pare subînţeles, ca […]

Dintr-un demodat spirit de solidaritate, detest să polemizez cu oamenii din presă. Colegii mei, adică. Meseria de jurnalist are suficienţi detractori şi destule cozi de topor, o mulţime de falşi prieteni şi duşmani nevăzuţi, încît mi se pare subînţeles, ca gest minim de igienă morală, să nu particip în acest scenariu al dedublării. Al personajului care, odată ajuns într-o poziţie privilegiată pe scara ierarhică a meseriei, se simte dator să-şi tragă de urechi colegii mai tineri, poate mai puţin talentaţi, cu siguranţă mai prost plătiţi. Al individului expandat de succes, căruia nu-i mai ajung graniţele propriei meserii şi care începe să ţină prelegeri.

Şerban Huidu şi Mihai Găinuşă mi-au fost cumva indiferenţi pînă în momentul în care, crezînd că m-au prins cu o greşeală, le-am devenit eu însumi personaj de scheci la Cîrcotaşi. Nu discut natura aproximativă şi mai degrabă grosieră a umorului practicat de cei doi, plus echipa aferentă. Ştiu că au o audienţă bună, aşa că nu plonjez în sterile considerente sociologice privind factura publicului lor. Pentru că nu doresc notorietate cu orice preţ, nici publicitate negativă, m-am simţit lezat. Dintr-un motiv foarte simplu. Ceea ce spusesem fusese răstălmăcit, mai mult, înţeles pe dos şi băgat într-un malaxor cu o reclamă la spirtoase care amenda tocmai sfertodocţii de carieră ai epocii, iar un spirit de glumă al meu, căutat şi evident pentru oricine avea răbdare să asculte – „era o situaţie fortuită, aşa cum le place oamenilor de fotbal să spună” – se transforma în motiv de hăhăială şi mişto onomatopeic al celor doi responsabili ai caterincii dîmboviţene.

În urma telefonului de explicaţie/reproş pe care i l-am dat unuia dintre realizatori, chestiune absolut privată, m-am ales cu o reluare a fazei presupus litigioase. Fapt care mi-a confirmat bănuiala. Huidu şi Găinuşă sînt şi resentimentari. Ranchiunoşi. Pricinoşi. Vindicativi, adică răzbunători, dacă vreţi şi explicaţii conform DEX. Nimic nu fusese fortuit, adică întîmplător, în ceea ce făcuseră ei înainte, iar acum ţineau să-mi arate pisica – deci taci naibii din gură, că ţi-o mai dăm o dată, ce, vrei să recunoaştem că sîntem tîmpiţi, că n-avem umor nici cît bebeluşele care-şi mişcă fesele prin faţa noastră, nici cît Zăvoranca înainte de peremizare? Asta era ideea, în lipsă de subiecte, oamenii şi le fabrică. Nici măcar nu scot din contex, te fac din text, pur şi simplu îţi spun senini că albul e negru. Îi contrazici, mai primeşti un bonus. Ca să-ţi ţii naibii gura.

Îmi pare rău, cu astfel de tipi nu mă simt coleg. Mai ales că am văzut şi demonstraţia de curaj, demnitate şi verticalitate a unuia dintre ei la gluma proastă pusă în scenă de celălalt, din care singurul care a ieşit bine şi cerebral a fost Zmărăndescu. Şi mi s-a făcut milă. Pentru că ei nu sînt, aşa cum pretind, un fel de ciocănitori care curăţă copacul de uscături, ci un soi de urşi mutanţi, care în loc să mănînce murele şi fragii pădurii vin şi caută prin gunoaiele din tomberoanele marilor oraşe. Apoi îşi ling labele şi rînjesc sătui.