Un capriciu numit Dică

Aha! Acum este Dicanho. După înfrîngerea de la Galaţi şi egalul pipernicit cu Ceahlăul era fiţos, bun de trecut pe banca de rezerve, în rezervă, de vîndut, dacă nu cumva şi vînzător. Nu noi, întîiul stelist al patriei o declara, […]

Aha! Acum este Dicanho. După înfrîngerea de la Galaţi şi egalul pipernicit cu Ceahlăul era fiţos, bun de trecut pe banca de rezerve, în rezervă, de vîndut, dacă nu cumva şi vînzător. Nu noi, întîiul stelist al patriei o declara, ctitorul de biserici, idolul pomanagiilor mioritici. Jucase la mişto, zicea Gigi, şi merita să fie scurtat de cap. N-a spus chiar aşa, dar asta se înţelegea în prelungirea moralei voievodale pogorîte în Ghencea.

Nici o parte dintre suporteri nu i-au rămas datori. Aceiaşi care se vor grăbi să înjure şi aceste rînduri, pentru că les vrais connaisseurs vor descoperi aici încă o dovadă zdrobitoare a dinamovismului gsp-ist, a rapidismului de esenţă coposiană. Ei l-au umplut de sus pînă jos de zoaie, l-au trimis la origini şi i-au cerut imperios să se lase, să ne lase. Unde sînt însă acum mizeriile aruncate de fani, mitocănia patronului? Unde au dispărut, nu cumva pe traiectoria acelei folha seca salvatoare?

În execuţia de o frumuseţe rară a lui Dică stă scrisă povestea fotbalistului. A celui adevărat. A celui român mai ales. Graţie şi dizgraţie, gratitudine şi ingratitudine, creştere şi descreştere. Avem nevoie de Dică, aşa cum avem nevoie să ne uităm la televizor, deşi sînt o groază de programe proaste, aşa cum simţim nevoia să mîncăm omletă, deşi face rău la ficat. El şi fotbalul din jurul lui sînt micile noastre capricii cotidiene. Plăcerea de a putea trăi şi altfel decît în diete severe, programe riguroase şi precepte goale de sens.