Marea ipocrizie

Fiecare echipă împrumută ceva din personalitatea antrenorului. Uneori şi din aceea a patronului. Uitaţi-vă la Steaua! De cînd Gigi şi-a potolit discursul, de cînd rîsul lui strident a făcut loc discret oftaturilor, Dică şi ceilalţi ţin demonstraţii de modestie fotbalistică […]

Fiecare echipă împrumută ceva din personalitatea antrenorului. Uneori şi din aceea a patronului. Uitaţi-vă la Steaua! De cînd Gigi şi-a potolit discursul, de cînd rîsul lui strident a făcut loc discret oftaturilor, Dică şi ceilalţi ţin demonstraţii de modestie fotbalistică pe stadioanele patriei şi ale Europei comunitare. Şi-au pierdut ambiţia, tupeul şi anvergura, plonjînd spectaculos în anonimat.

Totuşi, cazul cel mai clar al transferului de personalitate dinspre patronat-banca de rezerve spre teren este cel de la Rapid. În ciuda scorului fluviu înregistrat la Galaţi, giuleştenii par să fie victimele ipocriziei dlui Copos. A ecumenismului său mai mult etatizat decît privatizat. Dacă stai şi priveşti atent la ce joacă Rapidul acum, admiri organizarea din teren, traseele paselor, efortul individual al fotbaliştilor. Lipseşte însă ceva. Sinceritatea? Viteza? Spontaneitatea? Ceva nu se leagă în imaginea de ansamblu. Ceva sună fals, parcă atacurile nu sînt atacuri, ci doar nişte promisiuni mereu amînate, iar apărarea nu-i apărare, ci doar un angajament încălcat. Aproape totul rămîne în stadiul dezideratului, al acelui nenorocit „vom face totul” spus pe cînd nimeni nu dorea să mai facă nimic.

Răzvan Lucescu are partea sa de vină. Coabitarea aceasta aproape perversă cu toanele patronului l-a transformat pe nesimţite în cureaua de transmisie a acestuia spre jucători. Inclusiv alimentarea băieţilor din echipă cu ratele contractuale restante nu e nimic altceva decît o formă de complicitate cu George Copos. Prudenţa lui Răzvan, grija lui obsesivă pentru păstrarea fragilului echilibru, în vestiar şi pe gazon, menţine o stare de non-beligeranţă, dar şi una de tensiune latentă care se răsfrînge asupra lui Buga ori Măldărăşanu.

Din echipa momentului, una cu adevărat fermecătoare şi surprinzătoare, dar nu în sensul parşiv evocat de acţionarul majoritar, Rapidul s-a transformat într-o întreprindere unde toată lumea se arată preocupată să contribuie la buget consumînd cît mai puţină apă minerală şi stingînd lumina la WC-uri. Ne vom lămuri cît şi cum va modifica această realitate supărătoare meciul contra Oţelului. Deocamdată rămîne impresia, nu foarte plăcută, că Răzvan guvernează peste regatul lui Copos, împrumutînd inconştient din metodele suveranului. Nu citeşte presa, nu urmăreşte emisiunile dedicate fotbalului, meciurile le priveşte cu sonorul dat pe „mute”. O atitudine demnă de un anahoret, nu de un antrenor ediţie 2006, dar, în fine, chestiune de opţiune personală. Să nu îl mire însă pe Răzvan dacă vom pretinde că următoarele cronici de meci ale Rapidului vor fi scrise după ce vom fi vizionat vreun serial TV. „La Urgenţă” pare potrivit. „Lost” e şi mai bine.