Opere şi capodopere

Cristian Geambaşu despre bijuteria de pe Stamford Bridge

Chelsea-Barcelona ne-a repovestit fotbalul. Ne-a amintit de ce îi rămînem fideli şi de ce nu ne simţim trădaţi niciodată, oricîte meciuri proaste am vedea pe traseu. Ştim că la un interval […]

Cristian Geambaşu despre bijuteria de pe Stamford Bridge

Chelsea-Barcelona ne-a repovestit fotbalul. Ne-a amintit de ce îi rămînem fideli şi de ce nu ne simţim trădaţi niciodată, oricîte meciuri proaste am vedea pe traseu. Ştim că la un interval neştiut de noi, muritorii, urmează Meciul. Întîlnirea de pe Stamford Bridge ne-a restituit dimensiunea unei mari competiţii şi ideea de întrecere între două excelenţe, fără să fi fost totuşi o partidă istorică. Nimeni nu poate stabili dacă o carte e mai bună decît alta, dacă o pictură e mai valoroasă decît alta. În fotbal, se poate. La sfîrşitul unui meci în timpul căruia încerci cumva să dai timpul la relanti, ai răspunsul. Discutăm despre lucruri diferite? Nu, şi fotbalul poate produce opere memorabile, iar uneori capodopere. Cine nu le simte are o problemă de percepţie şi un snobism demn de o lume rigidă, închisă.

Acum, la această oră, în acest loc de pe planetă am aflat că Barcelona poate fi învinsă. Că acest organism care respiră pase şi secretă goluri e vulnerabil, că îi lipsesc atacanţii de careu. Că fără Eto’o degeaba îl ai pe Gudjonsen, că Ronaldinho trăieşte drama de a fi fost citit precum Codul da Vinci. De prea mulţi, de prea multe ori. Xavi, Inesta, Deco ştiu meserie, dar rămîn dependenţi de inspiraţia lui Messi, zeul alb şi fragil al unui sport care de la Di Stefano, Cruyff şi Platini trăia sub stăpînirea magilor de abanos. Da, dar Drogba?, vine întrebarea parşivă. Aici ne întîlnim cu cealaltă coordonată a partidei de la Londra. Chelsea. Echipa lui Mourinho sau a lui Essien, Lampard şi Makelele?

Răspunsul trebuie căutat în reacţiile omului de bancă. Jose a demitizat imaginea antrenorului cu morgă. A docentului scrobit care asistă rece ca o banchiză cum 11 pălmaşi îşi pun în practică viziunea. Nu, Mourinho munceşte aproape cot la cot cu ei. Se agită, oferă soluţii, face schimbări. Cînd Şevcenko greşeşte ca un începător, nu se sfieşte să-l cheme la margine şi să-i explice. Fără false pudori, cum că l-ar discredita în faţa publicului. În salariul cosmic intră şi coeficientul de umilinţă.

Din toate astea, plus munca nevăzută dinaintea meciului, rezultă ceea ce numim în mod curent Chelsea. O formaţie fără fisuri, care poate juca şi încîntător, şi economic, şi entuziasmant şi meschin. O formaţie în care Ballack ajunge unul dintre cei mulţi, iar Robben rezervă, sperie. Despre Essien ar fi poate nimerit să scriem un capitol aparte, acela unde mijlocaşul defensiv devine concomitent şi creator, şi exterminator. Prelungirea lui pe pămînt se numeşte Drogba, expresia indolentă şi sălbatică a fotbalului. Şi dacă Hilario, rezerva rezervei rezervei lui Cech, poate apăra aşa, nu ne mai întrebăm nimic. Privim şi ne bucurăm ca nişte copii care primesc periodic o jucărie nouă.