Şi ce dacă?
„Notre respect Anderlecht!” a intrat adînc în memoria microbistă. Era un gest de politeţe reparatorie faţă de adversarul pe care Steaua îl învinsese dovedind tocmai o crasă lipsă de respect fotbalistică. 3-0 scurt, devastator. Se întîmpla în primăvara anului 1986, […]
„Notre respect Anderlecht!” a intrat adînc în memoria microbistă. Era un gest de politeţe reparatorie faţă de adversarul pe care Steaua îl învinsese dovedind tocmai o crasă lipsă de respect fotbalistică. 3-0 scurt, devastator. Se întîmpla în primăvara anului 1986, cu doar cîteva săptămîni înainte de finala de la Sevilla.
„Notre respect Lyon!” nu a apărut scris pe nici o tabelă de marcaj şi nu a fost un simplu exerciţiu de curtoazie, ci doar realitatea din teren. S-a întîmplat acum 3 săptămîni, cînd Dică şi compania au experimentat cu succes una din axiomele fotbalului. Cutezi puţin, obţii şi mai puţin! Frica e drumul cel mai scurt spre faliment.
Urmează „Nuestra consideracion Real!”. Sau poate nu. E timpul să schimbăm placa. Lăsaţi-ne să credem că defilarea aceasta de galaxii expandate, costume asortate, ceasuri scumpe scoase la vedere din mîneca hainei, priviri superioare şi teama prost mascată de a nu intra în contact cu băştinaşii dornici de autografe, cu viruşii Bucureştiului, totul, dar absolut totul poate fi exploatat şi întors împotriva lor.
A sosit vremea să abandonăm cumsecădenia asta de oameni amărîţi, brusc iluminaţi de apariţia unor fiinţe nepămîntene, zei ai fotbalului şi duhuri eterne ale cupelor europene. Să înţelegem că nu Realul este invincibil, ci proiecţia sa în mintea noastră. Din fericire, nu jucăm cu holograme. Pe teren se vor afla fotbalişti foarte valoroşi, unii cu probleme de sănătate, alţii cu mintea la următorul clip publicitar. Unii uzaţi înainte de vreme, alţii în luptă cu kilogramele. Din fericire, Capello repetă greşelile oricărui antrenor din Divizia C. Conservator, el nu va atenta niciodată la tabieturile echipei. Nu pentru asta l-au angajat. Fabio este un bun meseriaş, dar nu un revoluţionar. Dacă Olăroiu reuşeşte să-i citească tactica, o parte importantă din problema meciului este rezolvată.
Ce le putem opune? În nici un caz ogoare pîrjolite sau fîntîni otrăvite. Fotbalul de azi a părăsit era ambuscadelor şi a intrat în zona luptelor la cîmp deschis. Asta nu presupune să renunţăm la armele noastre tradiţionale. Posesie, ruperi de ritm. Puţină viclenie nu strică niciodată, tupeul de asemenea. Lăcătuş, Balint, Tudorel Stoica şi Loţi Boloni trăiesc şi pot fi consultaţi. Goian, Paraschiv şi Dică trebuie să ştie că înainte de „Notre respect Anderlecht!”, nici cei mai sus pomeniţi nu răsturnaseră munţi. Doar că ei şi-au tratat adversarii cu o ireverenţiozitate fermecătoare. Asta aşteptăm de la voi, Dorine, Sorine, Nicule! Jucaţi cu unii mai buni decît voi, mai bogaţi şi mai frumoşi. Şi ce dacă, ar fi cazul să-i bateţi, să mai deranjăm puţin ierarhiile astea din Champions League!