Mircea din Ştefan cel Mare

E comod zilele astea să fii suporter dinamovist. Viaţa curge liniar, dar al naibii de plăcut. Te scoli, răsar victorii, te culci admirînd un apus cu primul loc în clasament. Mănînci succese şi respiri calificări. La serviciu nu mai eşti […]

E comod zilele astea să fii suporter dinamovist. Viaţa curge liniar, dar al naibii de plăcut. Te scoli, răsar victorii, te culci admirînd un apus cu primul loc în clasament. Mănînci succese şi respiri calificări. La serviciu nu mai eşti ciuca miştourilor, prietenii de bere au încetat cu ironiile. Copilului nu-i mai este ruşine să spună colegilor stelişti cu cine ţine tata, soţia nemicrobistă a cîştigat un partener docil pentru descinderile prin magazine. Nici un preţ nu-i prea mare pentru un drum la stadion şi mai ştii un lucru învăţat în ani de speranţe rătăcite printre decepţii. Trebuie să te bucuri fără rezerve, fiindcă nu ţine. Infinitul, optul acela culcat, tras pe dreapta, e doar o abstracţie matematică. Încă nu s-a inventat echipa care nu pierde meciuri. Nu ştii cînd te loveşte meteoritul.

Dinamo nu este echipă perfectă. Cu excepţia numită Cristi Borcea, Dinamo nici nu pretinde că ar fi aşa ceva. Dinamo joacă un fotbal plăcut, combinativ, eficient, productiv, generos, dar nu este nici Lyon, nici Milan, nici Arsenal. Intră greu în meci, aşteaptă prea mult de la loviturile libere ale lui Niculescu, depinde prea tare de zilele de graţie ale lui Dennis Şerban şi Cătălin Munteanu, de nervii lui Ganea. Uneori lipseşte ritmul. Arată slăbiciuni în apărare, mai ales pe flancuri. Moţi şi Radu Ştefan au ceva din stofa lui Dinu, Sătmăreanu II şi Sandu Gabriel, dar nu sînt copţi. Mărgăritescu ilustrează limite tehnice, Adrian Cristea are probleme de concentrare, Tameş din amîndouă. Blay încă se adaptează. Minune, în anumite momente toţi arată ca răsturnaţi de pe Stamford Bridge!

Rednic nu este nici el antrenorul perfect, ci doar omul care stăpîneşte situaţia. Din toate imperfecţiunile astea el a obţinut rezultat pozitiv. Ca la matematică, a băgat totul în modul şi a eliminat minusurile. Antrenorul face echipa, dar o şi desface. Ropotan în locul lui Mărgăritescu nu a fost o mutare genială, ci doar una esenţială. Ganea intra pe teren aproape de minutul 60 pentru a semna egalarea în derbyul cu Rapid, adică atunci cînd la Rapid se instaura, inclusiv la nivelul băncii tehnice, senzaţia de plenitudine prematură. Răzvan a remarcat că formaţia sa a jucat perfect 60 de minute. Da, dar meciul l-au cîştigat tocmai cei care evoluaseră imperfect acele două treimi de partidă, cei care au avut forţa să revină.

Rednic slalomează printre murmurul atacanţilor, inconstanţa mijlocaşilor, lipsa de formă a fundaşilor laterali. Propune fotbalişti tineri şi un fotbal senin. A învăţat să zîmbească şi să nu mai dedice victoria duşmanilor. Probabil că aşa arată de fapt antrenorul oricărei echipe de pe primul loc.